La 17 ani de la dispariția Monicăi Lovinescu, vocea ei rămâne un reper moral pentru cultura română. Gala care îi poartă numele, ajunsă la a treia ediție, premiază nu doar valoarea intelectuală, ci și curajul de a spune adevărul. Într-un interviu publicul HotNews, scriitoarea Ioana Pârvulescu, președinta juriului, vorbește despre libertate, dreptate, dar și despre puterea de a rămâne vertical în aceste vremuri tulburi.
Născută la 19 noiembrie 1923, Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai importante voci ale exilului românesc și un reper de luciditate morală într-o epocă a compromisului. Fiica criticului Eugen Lovinescu a absolvit Literele la Universitatea din București și, în 1947, a plecat în Franța cu bursă de studii, unde a cerut ulterior azil politic.
Din exil, a devenit o figură centrală a rezistenței culturale anticomuniste, prin emisiunile sale de la Radio Europa Liberă, difuzate între 1962 și 1974, unde a comentat lucid literatura, istoria și valorile democratice. A rămas până la moartea sa, în 2008, o conștiință vie a adevărului și a libertății, o voce care a refuzat tăcerea și uitarea.
Astăzi, premiul care îi poartă numele nu este doar o distincție literară, ci și o formă de memorie activă, o continuare a spiritului critic și moral al Monicăi Lovinescu.
În 2023, premiul a fost acordat, ex aequo, lui George Ardeleanu (editor), pentru Ediția integrală Nicolae Steinhardt, 22 de volume (Editura Polirom, 2021) și Alexandrei Furnea, pentru volumul „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” (Editura Humanitas, 2022).
În 2024, premiul a fost decernat lui Vlad Russo, pentru noua traducere a „Eseurilor” lui Montaigne (Editura Humanitas, 2021–2023), la 50 de ani de la prima publicare integrală în limba română; cu un premiu special a fost distinsă Cristina Cioabă, pentru albumul „Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin” (Editura Humanitas, 2023).
Juriul este format din scriitoarea Ioana Pârvulescu (președintă), criticul literar Alexandru Călinescu și Răzvan Purcărea, un librar de carieră, cu peste 25 de ani de experiență.
Despre sensul premiului „Monica Lovinescu”, dreptate culturală, libertate și responsabilitatea scriitorului, am stat de vorbă cu Ioana Pârvulescu.
– Premiul care poartă numele Monicăi Lovinescu a devenit, în timp, un reper moral și cultural. De ce simțiți că este necesar un astfel de premiu în România de azi?
– Ioana Pârvulescu: Reperul moral este, desigur, Monica Lovinescu însăși. Premiul, care se dă anul acesta pentru a treia oară, beneficiază de aura ei morală și începe să fie cunoscut. Noi, membrii juriului, avem un ajutor extraordinar atunci când dezbatem și alegem.
O facem în spiritul celei care dă numele premiului și pe care nu numai că toți trei am ascultat-o la Radio Europa liberă și am citit-o, dar am și cunoscut-o. De aceea ne putem cenzura subiectivitatea. E deci mult mai ușor decât în alte jurii, în care subiectivitatea e în floare.
Există o mulțime de cărți și de acte culturale în ziua de azi care nu sunt suficient de vizibile: traduceri care necesită ani de muncă, ediții critice migăloase, opere de erudiție, cărți care țin de istoria trăită și de memorialistică. Și există mărturiile despre ororile istoriei și, pe de altă parte, ale eroilor discreți, ca să preiau sintagma lui Vargas Llosa. Suferința și nedreptatea s-au transformat uneori în carte. Ar fi o nouă nedreptate să ignorăm așa ceva, orbiți de jocurile de artificii ale vedetelor de o clipă, care confiscă atenția publicului.
– Ce anume din spiritul Monicăi Lovinescu ați dorit să se regăsească în acest premiu și cui se adresează el?
– Pentru mine, important e spiritul ei de dreptate. Lumea își închipuie dreptatea ca pe o vendetă, un fel de „dinte pentru dinte…”, și mulți se tem de asta. Or, a face dreptate (istorică) este mai degrabă un gest de mângâiere, fiindcă el este orientat în primul rând către cei cărora li s-a făcut rău, fie și prin tăcere. Desigur, e nevoie de mare finețe, nu e un lucru simplu, iar Monica Lovinescu avea calitățile necesare înțelegerii de adâncime.
Am pomenit și de actele de dreptate culturală: să dai premiu unei munci retrase, dar de care nu e capabil oricine. În sensul acesta vreau să spun că, pentru juriu, toți nominalizații sunt foarte importanți. Nu le putem da premiu tuturor, dar ne-am dori ca nominalizarea să aibă valoarea unui gest de recunoaștere deplină.
– Ce mai înseamnă astăzi, pentru societatea românească, numele Monicăi Lovinescu?
– Nu trăim într-o epocă de mare noblețe sufletească, înclinată să-și recunoască valorile. O mulțime de oameni, din păcate printre ei mulți șefi locali, au o ignoranță istorică năucitoare. Nu fac diferența între torționari și victime, între sacrificiul asumat și profitul fără rușine. Le e totuna. În prezent mai sunt oameni care știu exact cine a fost Monica Lovinescu, care sunt în stare să-i recunoască vocea și la propriu, și la figurat, dar numărul lor se împuținează de la un an la altul. Un premiu ajută ca această voce să fie recunoscută cât mai mult timp, chiar după ce noi, cei care am ascultat-o „pe viu”, nu vom mai fi.
– Ați cunoscut-o, cum spuneți, pe Monica Lovinescu. Cum a fost experiența aceea și cum ați descrie-o pe Monica, dincolo de legenda pe care o știm cu toții?
– O femeie în aparență obișnuită, dar calitățile excepționale se ascund în asemenea oameni obișnuiți. Caldă, fragilă și rezistentă, cu simțul umorului și simț istoric, o doamnă fermecătoare, care nu te împovărează cu tristețile ei ascunse, care te „adoptă” cu bucurie.
Un om monden și modern, plăcut, educat într-o casă de intelectuali interbelici, dar care, pe lângă pasiunea cărții, are și o latură aventuroasă, ludică. Dacă istoria nu i-ar fi oprit evoluția, ar fi devenit o cunoscută regizoare (studiase cu Camil Petrescu) sau o scriitoare, poate de distopii. Deși a practicat aceste lucruri, a făcut-o punctual. Din motive istorice, și-a dedicat energia, în schimb, jurnalismului de calitate (și mă bucur că avem și azi femei care merg pe urmele ei), jurnalismului care ar fi meritat un premiu vizibil. Cel puțin, dacă n-a primit acel premiu în toată viața ei, a devenit un premiu.
– La rândul ei, Monica Lovinescu a notat în propriul jurnal despre întâlnirea cu dumneavoastră – despre familiaritatea și firescul discuției. Cum ați simțit acea conexiune? Ce v-a rămas cel mai puternic în minte de atunci?
– Notația este despre momentul când am vizitat-o la Paris, o singură dată, prin 2001, cred. O întâlnisem deja de mai multe ori în România, dar în public, acum era altceva, era la ea acasă.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
