Când un copil este admis la un colegiu național de prestigiu, felicitările curg, iar discuțiile se axează pe performanță, viitor și oportunități. Însă, rareori se abordează subiecte precum singurătatea, formarea grupurilor închise, dificultatea unor elevi de a se integra sau profesorii care prioritizează exclusiv rezultatele. Unii ar putea argumenta că această situație este generalizată.
Totuși, dacă fenomenul este răspândit, de ce este considerat acceptabil? Când am ajuns să privim excluderea, răutatea și ideea că valoarea unui copil este definită de performanțele sale ca aspecte inerente ale adolescenței?
La festivitatea de absolvire a fiicei mele, singurul meu gând a fost că, după patru ani, totul se încheie. De mult timp, nici eu, nici ea nu mai aveam așteptări de la acest moment, la fel cum nu mai aveam așteptări de la liceul respectiv.
În timp ce fiecare clasă își prezenta scenetele, am auzit o tânără spunându-i mamei sale: „Nu vreau să fiu aici. Nu vreau să urc pe scena aia”. Nu o cunoșteam și nu știam prin ce trece. Însă, acea replică mi-a rămas în minte pe tot parcursul zilei. Am petrecut mult timp în holul impunător al liceului fiicei mele și, treptat, am început să observ copiii care stăteau singuri.
Sursa https://www.hotnews.ro
