În imaginarul colectiv, femeia a fost asociată dintotdeauna cu ideea de protecție, grijă și fragilitate. Tocmai de aceea, puține lucruri reușesc să provoace mai multă oroare decât poveștile unor femei care au ucis cu sânge rece. În Botoșaniul anilor ’90 și începutului de mileniu, anchetatorii aveau să descopere că unele dintre cele mai cumplite dosare de crimă nu aveau în centru bărbați violenți, ci femei aparent obișnuite, venite din sate sărace sau din familii măcinate de scandaluri și alcool.
În acei ani tulburi, județul Botoșani devenea scena unor tragedii care aveau să lase urme adânci în memoria colectivă. Dincolo de șocul produs de crime, multe dintre aceste cazuri vorbeau despre o lume ascunsă, dominată de sărăcie, lipsuri, violență domestică și disperare. În spatele fiecărui dosar se afla câte o poveste apăsătoare, în care umilințele zilnice și conflictele mocnite se transformau, uneori, în acte extreme.
Printre numele care au rămas în arhivele negre ale județului s-au aflat și femei precum Antonica Tipișcă, funcționara de la Trezoreria Dorohoi implicată într-un răsunător caz de delapidare. În numai doi ani ea a delapidat incredibila sumă de 237 de milioane de lei.
Dar și Elena Străchinaru, femeia care avea să devină cunoscută drept „tranșatoarea din Botoșani”. Pentru mulți botoșăneni, aceste nume au devenit simbolul unei epoci în care violența și disperarea păreau să scape de sub control.
Anchetatorii spuneau că femeile implicate în asemenea cazuri erau diferite de criminalii obișnuiți. Dacă bărbații acționau adesea impulsiv, multe dintre femei își pregăteau faptele în liniște și încercau apoi să șteargă orice urmă. Tocmai acest calm aparent îi tulbura cel mai mult pe polițiști.
În unele dosare, anchetatorii aveau să remarce luciditatea cu care femeile își construiau alibiuri sau încercau să ascundă probele. Tocmai această răceală transforma multe dintre cazuri în povești greu de uitat chiar și pentru polițiștii cu experiență.
La mijlocul anilor ’90, aproximativ 15% dintre infracțiunile înregistrate în județ aveau ca autor o femeie. Cele mai multe erau furturi sau înșelăciuni, însă printre ele apăreau și dosare de o violență greu de imaginat. În multe cazuri, atât agresorii, cât și victimele trăiau într-un univers dominat de alcool și scandaluri repetate. Crimele nu izbucneau din senin, ci se nășteau lent, după ani întregi de tensiuni și frustrări.
Cele mai multe tragedii se consumau în mediul rural, acolo unde sărăcia și izolarea amplificau conflictele din familie. În gospodării modeste, în care lipsurile deveniseră rutină, certurile izbucneau din motive aparent banale și degenerau rapid în violență. Pentru multe dintre femeile ajunse în atenția procurorilor, viața însemna o succesiune de umilințe și compromisuri.
Cel mai cutremurător caz rămâne însă cel al Elenei Străchinaru, femeia care a intrat în memoria colectivă drept „tranșatoarea din Botoșani”. În februarie 1997, întreaga anchetă avea să șocheze până și polițiștii cu experiență. Împreună cu fiul său adolescent, Ionuț Străchinaru, femeia și-ar fi ucis soțul, iar apoi cadavrul a fost tranșat și abandonat în pădure.
Elena Străchinaru, împreună cu fiul ei Ionuț, de numai 17 ani, și-a omorit soțul. Cu o cruzime demnă de cele mai tari filme "horror", Elena Străchinaru și-a lovit soțul cu ciocanul în cap. Amețit de loviturile primite, acesta a căzut într-un fotoliu. Vrând să-și "ajute" mama, Ionut Străchinaru a pus mâna pe un cuțit de bucătărie și l-a înfipt de mai multe ori în inima tatălui sau. Pentru a-și ascunde fapta, cei doi ucigași au luat cadavrul, l-au cărat în cada din baie și cu un topor împrumutat de la vecini l-au tranșat ca pe un porc. Prima dată i-au desprins capul de corp, apoi i-au tăiat mâinile și picioarele. Criminalii au pus totul în câțiva saci, i-au urcat pe o sanie și au împrăștiat resturile prin pădurile de la marginea orașului. Polițiștii botoșăneni au spus la vremea respectivă că un asemenea carnagiu nu au mai întâlnit în ultimii 30 de ani.
Detaliul care i-a marcat cel mai mult pe cei implicați în anchetă nu a fost doar violența crimei, ci calmul femeii. Potrivit relatărilor vremii, aceasta părea rece și lucidă, ca și cum tragedia nu o privea direct. Pentru opinia publică, cazul a devenit rapid simbolul unei realități greu de acceptat: aceea că violența extremă nu are întotdeauna chipul pe care societatea îl așteaptă.
Psihologii și anchetatorii încercau atunci să explice fenomenul prin mediul în care trăiau aceste femei. Multe proveneau din familii destrămate, marcate de alcoolism și agresivitate. Unele trăiseră ani întregi lângă parteneri violenți, iar frustrarea acumulată izbucnea în cele din urmă într-un mod devastator. Alteori, dorința de răzbunare sau disperarea provocată de lipsuri împingeau lucrurile dincolo de orice limită.
În sala de judecată, multe dintre femeile acuzate de crime încercau să afișeze o altă imagine. Lacrimile, rugămințile și invocarea sărăciei deveneau arme prin care sperau să obțină clemență. Contrastul dintre cruzimea faptelor și fragilitatea afișată în fața judecătorilor alimenta și mai mult fascinația publicului pentru aceste cazuri.
Dincolo de senzaționalul unor crime care au îngrozit județul, poveștile acestor femei spun, de fapt, istoria unei lumi vulnerabile și violente. Botoșaniul acelor ani era un spațiu în care sărăcia, alcoolismul și lipsa perspectivelor distrugeau lent destine. Iar uneori, în spatele unor uși închise, tensiunile acumulate explodau în cele mai cumplite moduri.
