Undeva la granița dintre România și Ucraina, pe teritoriul actualei regiuni Cernăuți, în apropierea nord-vestului județului Botoșani, la Fântâna Albă, există o pădure de molizi. A fost plantată de ruși în anii '40 pentru a îngropa masacrul care avut loc aici pe 1 aprilie 1941.
Doar că, așa cum o arată chiar subtitlul filmului, adevărul nu poate fi îngropat. Așa că, la peste opt decenii de la crimele în masă care s-au petrecut atunci, Tudor Giurgiu a turnat ”Pădurea de molizi”.
Lungmetrajul, aflat undeva la granița dintre artistic, documentar și teatru, urmărește destinul unei familii despărțite definitiv de tragicele evenimente care au avut loc după ce în vara anului 1940 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice, Bucovina de Nord, împreună cu Basarabia și ținutul Herța.
Regimul de teroare impus de sovietici în teritoriile ocupate i-au determinat pe o mulțime de români să își dorească plecarea în ceea ce mai rămăsese din România.
Printre ei și Gheorghe, un tânăr care la vreo 20 de ani era deja căsătorit și avea doi copii. Doar că soția Minodora nu a vrut să își părăsească locul de baștină, acolo unde părinții săi aveau nevoie de ajutor. A plecat doar el cu speranța că apoi va cere reîntregirea familiei.
Alături de tatăl său și de alți vreo 2.000 de români au completat cereri de părăsire a URSS și pe 1 aprilie 1941 s-au îndreptat spre noua graniță.
Doar că, acolo au realizat că li s-a întins o capcană de către noile autorități care își doreau să scape de românii care nu acceptau regimul sovietic.
La Fântâna Albă, în apropierea frontierei, au fost așteptați de soldați ruși care i-au împușcat de la doar câțiva metri. Ca prin minune, rănit în umăr, tânărul din film a reușit să supraviețuiască. Și-a lăsat în urma tatăl mort, a călcat peste cadavre, a fugit continuu prin bălți imense de sânge.
După eforturi supraomenești a ajuns în sfârșit la grănicerii români, moment în care a izbucnit în plâns. ”Pentru că am ajuns în România”, a fost răspunsul dat soldaților care l-au întrebat de ce plânge.
Pe drum și-a abandonat inclusiv o haină în care avea o poză cu soția.
Rușii au recuperat-o, au mers în sat, i-au ridicat soția și inițial au condamnat-o la 20 de ani de temniță. După câteva luni au deportat-o în Siberia, alături de mii și mii de români, în condiții absolut inumane.
Au călătorit zile și nopți în vagoane de vită, pe călduri insuportabile. Unii oameni au murit asfixiați, alții de foame ori de sete. Minodora a reușit însă să scape. Și nu singură, ci alături de cele două fetițe.
Garnitura s-a oprit în Siberia, acolo unde un nou calvar avea să înceapă. Oamenii locuiau în niște bordeie, munceau zi lumină pe câmp pentru sovietici și erau subnutriți. Mureau pe capete... Mai ales după ce a venit iarna.
Nu aveau voie să taie lemne și disperată să își salveze copiii, în ciuda urletelor de lupi auzite noapte de noapte, Minodora a mers în așa-zisul cimitir în care erau doar trei cruci, le-a scos din pământ și le-a pus pe foc. Dar a fost în zadar, iarna aceea și apoi în primăvară și-a pierdut fiicele.
”Dacă mi-ar fi tras un glonț în cap nu mi-ar fi părut rău”, spunea femeia. Doar că, așa cum tulburător povestea soțul său aflat la mii de kilometri distanță, ”când trăiești greu e greu să și mori”.
A reușit să fugă abia după șapte ani. A ajuns în locurile natale, unde s-a recăsătorit, a dat naștere unui alt copil, însă când fetița abia împlinise trei luni, a fost luată de acasă și băgată din nou în închisoare. A susținut din nou că nu a avut vreo legătură cu fuga soțului în 1941 și că s-a împotrivit plecării acestuia și a fost eliberată.
După 50 de ani, pe poarta casei a intrat un pensionar. Nu a știut cine este, el i-a spus că îl cheamă Gheorghe. A scăpat tot ce avea în mâini. Nu îl recunoscuse... Minute întregi doar s-au privit. Apoi au mers la Fântâna Albă. În locul unde înainte cu jumătate de veac pământul devenise sângeriu crescuse o pădure de molizi. Rădăcinile copacilor se prinseseră în gropi comune.
Cu această ”Pădure de molizi” a venit duminică la Cinematograful Unirea regizorul Tudor Giurgiu. A mulțumit șefului acestuia, Viorel Hrițcu, cel care a reușit pentru a doua oară într-o săptămână să umple sala.
Tudor Giurgiu, regizor
”Mi-am dorit mult să ajung aici, cu acest film în mod special, pentru că, așa cum poate unii dintre voi știți, este un film care are legătură cu partea asta de țară și cu evenimente care s-au întâmplat de mult, nu departe de noi. Am ajuns dintr-o întâmplare la subiectul acesta, la Fântâna Albă. Nu prea știam nimic acum nouă ani, când m-am apucat de documentare și de cercetare”.
Regizorul s-a adresat celor aproximativ 400 de botoșăneni atât înainte, cât și după proiecție. A așteptat întrebări. Care au venit însă greu pentru că filmul a fost extrem de dificil de privit, iar mărturiile greu de suportat. De altfel, una dintre spectatoare i-a transmis regizorului că a plâns în timpul vizionării. Și nu a fost singura care și-a șters lacrimile. Și ce reacții ar fi putut avea când au aflat cum, pentru o zi de muncă, o mamă a primit un cartof pe care a trebuit să îl împartă cu cele două fetițe? Una avea doar câteva luni, așa că l-a înmuiat cu lapte din propriii sâni.
O producție undeva la limita dintre artistic, documentar și teatru pentru că, așa după cum Tudor Giurgiu a explicat, în România este imposibil de realizat un film de amploare din cauza lipsei finanțării.
La rândul său, a mărturisit publicului că a avut momente pe parcursul filmărilor în care a trebuit să facă eforturi pentru a trece de emoțiile enorme create de povestea atât de crudă.
Care bineînțeles că, asemenea altor masacre comise de sovietici, nu a fost recunoscut vreodată de URSS sau de Federația Rusă. În hârtiile lor au fost doar vreo 20 de morți. Localnicii vorbesc de circa 2.000, iar numărul victimelor estimat de diverși autori variază între 1.400 și 2.400.
Echipa de la ”Pădurea de molizi” s-a deplasat în timpul producției la Fântâna Albă pentru a surprinde imagini de la o comemorare organizată de români și ucraineni. A tăiat însă la montaj toate cadrele întrucât acolo a asistat la o acțiune cu clasicele sarmale și oameni îmbrăcați în costume populare. Pe care le poartă doar la asemenea manifestări. Fiindcă în rest umblă în blugi. Iar mulți nici nu știau de ce se află acolo.
Cum nu știu nici o mulțime de români, care de câțiva ani îi ridică pe ruși în slăvi, călcând astfel în picioare memoria bunicilor, străbunicilor și chiar a părinților lor uciși mișelește doar pentru că voiau să trăiască în România.
Călin, file de Kremlin – România în pragul unei sinucideri colective
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
