De ce nu a făcut „un film cu emoție, cu muzică și cu împușcături”? Cum a decurs documentarea evenimentului istoric la care face referire „Pădurea de molizi”? Au colaborat producătorii cu autoritățile din Ucraina? Regizorul Tudor Giurgiu răspunde, într-un interviu pentru publicul HotNews, la întrebările ridicate de filmul său, inspirat din masacrul de la Fântâna Albă, de pe 1 aprilie 1941, când mii de români care au vrut să fugă din Bucovina, aflată sub ocupație sovietică, au fost omorâți la graniță.
Pe 1 aprilie 1941, mii de români din nordul Bucovinei, aflați sub ocupație sovietică, au pornit spre granița cu România, în timp ce purtau icoane și drapele albe, în speranța că vor putea trece „acasă”. La Fântâna Albă, convoiul a fost însă oprit și secerat de gloanțele soldaților sovietici. Cifrele exacte rămân incerte, dar masacrul din zona Cernăuți rămâne un episod despre care s-a vorbit prea puțin în istoria țării noastre.
De la această realitate istorică a pornit și Tudor Giurgiu, care semnează filmul „Pădurea de molizi”, o docudramă ce reconstituie povestea unor destine distruse de istorie. Regizorul mărturisește că proiectul a început dintr-o curiozitate personală și din dorința de a înțelege o tragedie „trecută pe sub radar”.
„Pentru că nu vorbim doar de mulți morți de acolo din pădure, cât de familii destrămate, de femei, în special mame, plecate cu copiii și deportate ulterior, la distanță de câteva luni. Și nu am înțeles, adică am avut atât de multe semne de întrebare la momentul respectiv, de ce era nevoie de cruzimea asta, de violență.
N-am studiat la școală despre asta, știam foarte puțin despre ce s-a întâmplat în bucata asta de țară, după Pact Ribbentrop-Molotov încheiat cu Germania Nazistă, și știam prea puțin din represaliile făcute de sovietici împotriva unei populații pașnice. Și toate astea m-au marcat și am zis că ar merita transpuse într-o poveste”, a spus Tudor Giurgiu în pentru Hotnews.
Alături de scenaristul Gabriel Gheorghe a documentat istoria prin mărturii, interviuri și cărți rare: „Am recitit cartea Aniței Nandriș, „20 de ani în Siberia”, și ulterior am dat de cărțile, apărute sub un tiraj foarte mic, ale lui Vasile Ilica. […] El a făcut, cred, pentru Fântâna Albă, cam ce a făcut Lucia Hossu-Longin cu Memorialul Durerii”, continuă el. Rezultatul este un film care se concentrează pe o poveste de familie – Gheorghe și Minodora, despărțiți de deportări și reuniți după aproape o jumătate de secol – o metaforă a rupturilor istorice și a memoriei colective. „Suntem restanți la nivel de țară, de cinematografie, cu reflectarea unor evenimente importante din trecutul nostru”, spune regizorul.
În dialogul care urmează, Tudor Giurgiu vorbește despre documentarea pentru „Pădurea de molizi”, despre provocările de a reda durerea fără patetism, dar și despre nevoia de a transmite generațiilor tinere o parte din adevărul istoric pierdut.
– Când ați început documentarea? Ce surse, cărți sau mărturii au fost decisive pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci?
– Tudor Giurgiu: Întâi de toate l-am inclus în echipă pe colegul meu, pe Gabriel Gheorghe, actor, dar și un foarte bun scenarist. Împreună am demarat documentarea. Totul a pornit de la reportajele realizate de Cosmin Savu pentru „România, te iubesc!”, despre masacrul de la Fântâna Albă. Ăla a fost un fel de „starting point”.
Am luat legătura atunci și cu un deputat, Eugen Tomac, care la vremea respectivă, în Parlament, era printre puținii care militau pentru punerea pe agenda publică a evenimentului de la Fântâna Albă, și datorită lui am ajuns la ultimii doi supraviețuitori.
Unul trăia în Timișoara, domnul Holovati, unul în București, domnul Cucuruz. I-am filmat, Gabi s-a dus acolo la ei, aveam 4-5 ore de material filmat; și a fost important că, na, dacă întârziam câțiva ani, probabil că era prea târziu.
După care am început să citim, să căutăm materiale, doar că, din păcate, în România, n-am prea găsit cărți, studii. E un eveniment destul de trecut pe sub radar. Am recitit cartea Aniței Nandriș, care e emoționantă, „20 de ani în Siberia”, și ulterior am dat de cărțile, apărute sub un tiraj foarte mic, ale lui Vasile Ilica, veteran de război, originar de lângă Storojineţ, refugiat în 1944 în interiorul ţării şi stabilit la Oradea.
El a făcut, cred, pentru Fântâna Albă, și pentru mulți basarabeni și bucovineni, cam ce a făcut și Lucia Hossu-Longin, cu seria ei, „Memorialul Durerii”; adică a adunat foarte multe mărturii și foarte multe povești. A scris două sau trei cărți și ele au fost, la fel, foarte importante pentru partea asta de documentare. Cărți în care am și găsit mărturia, spre exemplu, a Minodorei, care apare și în film; a fost intervievată. Aici am găsit și declarația lui Gheorghe Crăsnean, soțul ei, care e o persoană diferită de cea a domnului Holovati, pe care noi l-am intervievat.
Și cumva a devenit tot mai clar pentru noi că povestea pe care urma să o spunem e cea a lui Gheorghe și a Minodorei. Mi s-a părut cea mai de impact și emoționantă, ținând cont că nu s-au mai văzut aproape 50 de ani, iar revederea lor ne-a făcut să ne punem tot felul de întrebări: ce-și spun doi oameni care nu se văd atâta timp, care au o traumă comună, care au probabil lucruri să-și reproșeze, cum faci, cum se întâmplă asta, și curiozitatea ne-a făcut să mergem mai departe.
– Practic, povestea tragică de familie între Gheorghe și Minodora are un fir real.
– Ea este o poveste reală, sigur, că noi neîntâlnindu-i, puteam să facem un documentar, probabil, dar acest documentar era unul, cum să zic, făcut din foarte puțin material și foarte puține surse.
Și atunci am spus: în cazul ăsta, încercăm să facem un film de ficțiune? La vremea respectivă avea un cu totul alt scenariu, un film de tip reconstituire istorică, un gen care în România nu prea s-a făcut.
Adică, probabil, în afară de istoria recentă, dacă ne gândim la, eu știu, „Anul Nou care n-a fost” sau „Libertate”, ele în felul lor, da, își propun să reconstituie un moment istoric din varii perspective, dar, cu cât ne ducem în urmă, vedem că sunt tot mai puține filme făcute la anvergura și la amploarea asta, spre deosebire de anii ’80, când cinemaul românesc, sub impulsul propagandei și a epopeei cinematografice ordonate de Ceaușescu, își permitea, avea resurse, să facă acest tip de cinema popular. Sigur, care mistifica total istoria, dar cu care generații întregi au copilărit.
Atât de mult ni s-a inoculat, încât acum, când merg prin țară cu filmul, o grămadă de oameni, de fapt, asta cer. Ei spun, „bine, bine, ne-a plăcut filmul, ne-a emoționat, dar pe când totuși marele film?”, adică filmul acela care să fie cu emoție, cu muzică, cu împușcături. Și nu poți să-i judeci absolut deloc, pentru că eu cred că noi suntem restanți la nivel de țară, de cinematografie, cu reflectarea unor evenimente importante din trecutul nostru, și într-o cheie sau și într-un registru care să se apropie mai mult de genul ăsta. Pentru că el e un gen, da? Filme istorice, nu e nimic rușinos să le faci, trebuie însă să ai resursele. Ori aici încep problemele.
– V-a afectat povestea și în plan personal?
– Nu te afectează, pentru că încerci să înțelegi, cel puțin asta am simțit când am început să lucrăm, în urmă cu nouă ani. În cazul meu, tot timpul am simțit un cvasi-sindrom al impostorului, pentru că eu nu sunt din locurile alea, nu am rude în zonă, nu știu exact, în detaliu, cum se vorbește acolo, deci m-am simțit tot timpul un intrus, și de aici, probabil, și întârzierea cu care a apărut filmul.
M-am gândit de ce fac asta, oare sunt eu potrivit să o fac, dar poate, mă gândesc, nu știu, distanța și perspectiva asta destul de diferită, care nu e una implicată, nu e una emoțională, m-a făcut să văd, poate, lucrurile mai obiectiv.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
