Regizorul Florin Șerban vorbește în cel mai recent film al său, „Nu e locul tău aici”, despre relația tată-fiu și unul din riscurile care îi pândesc pe adolescenții de astăzi – tentația de a aluneca pe panta extremismului. „Nu trebuie să pui la lucru rațiunea sau spiritul critic, e suficient să identifici un guru, să găsești un dușman și să ieși la luptă”, spune cineastul în discuția cu HotNews.
Filmul „Nu e locul tău aici”, regizat de Florin Șerban, a câștigat recent Leopardul de Aur, și a devenit primul lungmetraj românesc care obține marele trofeu al competiției internaționale. Mai mult, filmul a plecat din Elveția cu alte trei distincții importante – Premiul Europa Cinemas Label, Premiul Juriului Tânăr și o mențiune specială pentru debutantul Teodor Butănescu.
Regizorul cunoscut pentru „Eu când vreau să fluier, fluier” (film recompensat cu Ursul de Argint la Berlin în 2010), propune de această dată o poveste dintr-un oraș din provincie, despre un medic respectat, interpretat de Adrian Văncică, a cărui lume se prăbușește când poliția începe să-i suspecteze fiul adolescent de crimă. În spatele acestei intrigi se află însă o poveste mai largă despre ruptura dintre generații, despre radicalizare, extremism, rasism și despre felul în care un părinte poate descoperi că nu-și mai cunoaște propriul copil. „Nu e locul tău aici” a fost filmat în Reșița, unde regizorul a crescut. „Era important pentru mine să plasez povestea într-un loc care oglindește personajul principal: aflat în dificultate, mândru, cândva unul dintre cele mai importante centre industriale ale României, acum marcat de nostalgie și regret, deși orașul, la fel ca tatăl, nu ar recunoaște-o niciodată”, spune Florin Șerban.
HotNews: – „Nu e locul tău aici” a câștigat patru premii la Locarno, inclusiv Leopardul de Aur, devenind primul film românesc care obține această distincție. Sunt patru jurii foarte diferite care au reacționat în aceeași direcție. După ce trece euforia primelor zile, ce credeți că au văzut toate aceste jurii diferite în filmul dumneavoastră?
Florin Șerban: – Așa e, sunt patru premii diferite, fiecare cu specificul lui. Cel mai important e Leopardul de Aur, firește, dar celelalte nu ar trebui socotite drept „garnitură”. Mențiunea obținută de Teodor pentru interpretare premiază un fel de a juca puternic și direct, fără a fi însă naturalist. E o balanță foarte fină pe care Teodor o ține în echilibru acolo și juriul a observat asta. Celelalte două premii vin din partea unor jurii independente, deci nu au legătură cu cele două de mai sus.
Premiul 1 dat de juriul tânăr filmului nostru spune, de fapt, că povestea asta, a unei relații tulburate între tată și fiu i-a marcat și i-a făcut să se regăsească în personaj. Aici vorbim mai puțin de motivații estetice, mai degrabă de unele morale și personale. Cel din urmă premiu, Europe Cinemas Label vine de la un juriu care reprezintă distribuitori de film și care au socotit că filmul e relevant pentru publicul european și trebuie să ajungă în cinematografele din întreaga Europa. Ajută foarte mult cu distribuirea filmului.
– Președintele juriului, Fabrice du Welz, a vorbit despre „cinema pur, de cel mai înalt nivel” și despre un film care îl face pe spectator să aibă întrebări și interpretări, nu doar să urmărească acțiunea. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, „cinema pur”? Și simțiți că Leopardul de Aur confirmă direcția în care ați vrut să mergeți ca regizor încă de la „Eu când vreau să fluier, fluier”?
– Eu nu gândesc asta în termeni de destin artistic. Nu e în niciun caz un parcurs controlat, nicio strategie. Filmele mele sunt foarte diferite unul de altul, iar eu mă bucur că e așa. Nu am un stil, eu mă aplic pe povești care mi se par stringente la un moment dat.
Da, cred că „Nu e locul tău aici” provoacă. Atât la întrebări, cât și la evaluări. Iar eu asta cred că e funcția ultimă a artei, să provoace întrebări în cel care o consuma. Arta în general, iar filmul cu precădere, trebuie să emoționeze și să provoace.
– Filmul pornește de la un adolescent suspectat de crimă și implicat într-o organizație de extremă dreapta. De ce ați ales să intrați în acest teritoriu acum și ce v-a interesat, de fapt, la fenomenul radicalizării?
– Tema principală e relația părinte – copil. Pe marginea ei sunt celelalte subteme, iar aceasta e una dintre ele. E actuală, de aceea. Copiii, dar nu doar copiii, care își caută o forma de expresie, o identitate, o forma rapidă de validare, toate la un loc merg înspre astfel de ideologii nătânge. Radicalismul e simplu, idiot, la îndemână. Nu trebuie să pui la lucru rațiunea sau spiritul critic, e suficient să identifici un guru, să găsești un dușman și să ieși la luptă. Înverșunarea asta ideologică e foarte atractiva, iar adolescenții, cu nevoia lor de revoltă în ADN, își găsesc rapid o casă și un ideal în aceste formule stupide.
– Povestea este văzută în primul rând prin ochii tatălui, un om care aparține unei generații ce voia să schimbe lumea și care ajunge să-și vadă propriul copil îmbrățișând idei diametral opuse propriilor sale principii. Este, în fond, un film despre eșecul unei generații de părinți?
– Eu nu dau verdicte cu filmul, nu pot să spun cine e bun sau cine e rău, cine a făcut bine sau nu, ci doar, cum spuneam, să sper la a provoca întrebări. E un citat grozav de la Hanna Arendt – „Cel mai radical revoluționar devine conservator de îndată ce revoluția a câștigat”. Este povestea unui erou tragic în esență, a cărui revoluție a eșuat fără că el să știe. Iar filmul e realizarea asta.
– Cât de mult este „Nu e locul tău aici” un film despre extremism și cât de mult este un film despre nevoia oamenilor de a aparține unui grup? Și, până la urmă, cine îi spune cui „Nu e locul tău aici”?
– „Nu e locul tău aici” e pentru amândoi, tată și fiu, pentru fiecare în felul lui. Titlul pleacă, de fapt, de la stickerele pe care membrii grupului le lipesc pe parbrizele mașinilor parcate ilegal, după ce le-au vandalizat.
– Într-un moment în care discursul extremist a devenit mult mai prezent în Europa, cât de dificil este pentru un regizor să vorbească despre extremism fără să pară că filmul devine un discurs politic? Ați vrut să condamnați o ideologie sau mai degrabă să înțelegeți mecanismul prin care un om ajunge să creadă în ea?
– Filmul ăsta nu e discurs politic în niciun fel, în primul rând pentru că asta nu e tema lui principală. Tema principală din „Nu e locul tău aici” este relația părinte – copil. Restul, anume întrebarea asupra unei formule de masculinitate, tragedia rezultată dintr-un fel de a vedea lumea, viața de provincie, rasismul politicos, rasismul declarat și ridicolul ce îl însoțește sunt toate teme secundare.
Altfel, nu faci politică atunci când spui că nu trebuie să-ți ucizi semenul fiindcă e altfel decât tine. Asta nu e politică, e principiu conducător în orice societate funcțională. Pentru a fi precis – da, cu filmul asta încerc, printre altele, să chestionez și să înțeleg resorturile intime ale unei adeziuni la o mișcare extremistă și ale crimelor care pot să o însoțească.
– Adrian Văncică este foarte puternic asociat în România cu personajul Celentano. Cât de mult a trebuit să vă luptați cu această imagine publică atunci când l-ați distribuit într-un rol atât de serios? Ați spus despre el că „a trecut prin iad” pentru acest rol. Ce i-ați cerut, concret?
– Este asociat, e drept, dar eu nu m-am luptat deloc cu Celentano, nu era o luptă de dus aici. Adrian e și Celentano și Marius Călimănescu (n.r. tatăl din „Nu e locul tău aici”) fiindcă e un actor excepțional, și așa cum face un actor bun, schimba măști. A fost un rol dificil fiindcă e foarte departe de cum e Adrian, a fost ceea ce se numește „rol de compoziție” și a trebuit să sape adânc că să îl scoată pe Marius din el.
Cred că un actor trebuie să fie tare curajos să meargă până în locuri pe care nu vrea să le viziteze, mai mult, să o facă în fața camerei, în timp ce spune un text scris de altcineva pe care trebuie să-l simtă că și cum e al lui. Iar asta nu doar în filmare de 20 sau 30 de ori, ci în zile și săptămâni și luni de repetiții. La asta m-am referit când am spus „iad”.
Sursa https://www.hotnews.ro
