Cum arăta adolescența într-o Românie unde rafturile erau goale, iar frica era omniprezentă? Cum își trăiau tinerii anilor ’70 și ’80 marile emoții ale vârstei într-un regim care controla școala, muzica, cărțile și chiar prieteniile? Proiectul „Adolescent în comunism”, parte a inițiativei Muzeul Memoriei, încearcă să răspundă la aceste întrebări printr-un amplu demers de istorie orală și nu numai. Smaranda Pasnicu, co-fondatoarea proiectului, explică pentru publicul HotNews de ce au nevoie tinerii din ziua de azi să afle despre comunism mai multe decât pot citi în cărțile de istorie.
Smaranda Pasnicu, co-fondatoare Muzeul Memoriei și a ONG-ului cultural Punctart, povestește pentru HotNews cum s-a născut ideea proiectului „Adolescent în comunism” și despre cum putem vorbi tinerilor despre această perioadă, pe care mulți o cunosc doar din manuale și, uneori, din amintirile fragmentare ale părinților sau bunicilor.
– Ce v-a determinat să începeți proiectul „Adolescent în comunism”?
– Smaranda Pasnicu: Muzeul Memoriei este un proiect cultural, care promovează patrimoniul imaterial, cu accent pe istoria trăită. Sunt multe povești de familie care se împletesc cu fapte istorice remarcabile, pe care altfel nu am ajuns să le cunoaștem sau le-am pierde. Încă de la începuturile proiectului, am stabilit că vom aborda diferite puncte cheie din istoria României, ca puncte de intrare în istoria orală, pe care mai apoi să o valorificăm și promovăm.
Tema „Adolescent în comunism” s-a construit pe această linie. Doream să începem un studiu despre comunism, însă am vrut să găsim o abordare care să fie pe înțelesul tinerilor și de interesul pentru ei. Am ales adolescența, un moment-cheie de tranziție marcat de emoții puternice și am căutat o linie narativă care să unească adolescenții de atunci cu cei de acum. Am început acum mai bine de 2 ani și am împărțit cercetarea în trei capitole, începând cu finalul anilor 60 și încheind cu Revoluția.
– Ce tipuri de materiale și mărturii ați colectat pentru a reda experiența adolescenților din perioada comunistă? Știu că aveți și o mărturie video din 1989, un mini- documentar care nu a mai fost prezentat până acum în țară.
– Toate cercetările noastre încep pe teren prin realizarea interviurilor, căutare în arhive de specialitate, în anticariate, prin muzee sau pe la colecționari. Avem un ghid de interviuri pe care îl adaptăm în funcție de temă pentru a afla mai multe despre viața acelor persoane (cum era copilăria, cum se distrau, cum era la școală, ce cărți citeau, ce muzică ascultau etc..), iar discuția se conturează apoi pe măsură ce interviul avansează, în funcție de povestea fiecăruia.
În această ultimă etapă a proiectului nostru (am avut 3 etape – prima despre finalul anilor 60 și anii 70, a doua despre mijlocul anilor 70, inclusiv Cutremurul din 1977 și începutul anilor 80, iar cea finală abordează sfârșitul anilor 80 și Revoluția) am avut 35 de interviuri profunde, prin care am călătorit în timp pentru a înțelege ce au trăit și simțit adolescenții din acele vremuri. Pe lângă interviuri, imagini, cercetare în ziarele epocii, căutăm și materiale inedite și ne bucurăm că am putut să transmitem mai departe o mărturie video filmată în decembrie 1989, înainte de Revoluție, cu camera ascunsă. Materialul are peste 1 oră în forma brută și am decis alături de autorul său, Alex Petre, să facem un edit de 15 minute pentru a fi mai ușor de parcurs.
– Care au fost cele mai surprinzătoare sau emoționante descoperiri în cadrul cercetării pentru acest proiect?
– La Muzeul Memoriei, am căutat mereu punți de legătură între generații, să aflăm mai multe despre ce anume le-a definit, valorile în care cred și trăirile pe care le-au avut. Același lucru am simțit și aici, vorbind cu generațiile născute între anii ’50 și ’75, care s-au născut și s-au format într-un alt regim, pe care azi îl vedem atât de departe și de diferit. Am crezut mereu că adolescența este universală din punctul de vedere al trăirilor, deși contextul diferă mereu.
Ceea ce ne-a bucurat mult a fost deschiderea oamenilor de a ne împărtăși poveștile lor, în urma unor apeluri online, permițându-ne să le descoperim trecutul plin de provocări. Rezultatul a fost cu adevărat emoționant, pentru că am retrăit Revoluția prin ochii celor care au fost direct în stradă—unii împușcați, alții în Armată, așteptând cu frică să fie trimiși și ei pe stradă.
– Ce impact a avut proiectul asupra publicului și ce reacții ați primit de la „vizitatori”?
– Prin proiectul Muzeul Memoriei încercăm să prezentăm lucrurile așa cum ni se transmit. Le punem, într-adevăr, în context și oferim informații istorice pentru cei interesați. Cu toate acestea, reacțiile sunt foarte diferite, mai ales în social media. Cele mai puternice le-am avut odată cu lansarea mini-documentarului care ne-a luat și pe noi prin surprindere, viralizându-se rapid. Faptul că a creat atâta dezbatere l-a făcut și mai viral și a ajuns să circule pe diverse canale.
A fost surprinzător pentru noi să ni se spună că filmul este făcut cu inteligență artificială, pentru că „zboară” pălăria lui Alex Petre, sau că folosește anumite cuvinte care nu se foloseau în acea perioadă.
Pe de altă parte, atunci când nu suntem de acord cu un lucru, observăm că acum spunem cu ușurință că „nu e adevărat” sau că „e un fals”. Noi nu am comentat deloc aceste afirmații, pentru că rolul nostru nu este acesta. Ne dorim să păstrăm trecutul și să nu-l uităm, indiferent dacă a fost unul bun sau unul care ne-a făcut să suferim. Credem că fiecare este liber să tragă ce concluzii dorește, urmărind materialele noastre, și să fie sau să nu fie de acord cu ele.
Ne adresăm în special generațiilor tinere și ne dorim să-i facem curioși, să caute dincolo de cărțile de istorie și să se întoarcă spre istoria propriei familii pentru a o înțelege mai bine.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
