„E ca și cum am zice că filmele americane cu mafioți fac o imagine proastă Americii”, spune regizorul și scenaristul Cristian Mungiu, într-un interviu pentru publicul HotNews cu prilejul lansării filmului „Jaful Secolului”. Artistul mărturisește că „este înspăimântat” când ajung la el „judecățile celor de la MAE” despre filmele românești, care nu ar arăta o imagine cosmetizată a țării, ci una realistă.
Filmat pe parcursul a 30 de zile, în locații din Rotterdam (Olanda), Antwerpen, Kunsthal (Belgia), București și Giurgiu, „Jaful Secolului” propune publicului o poveste familiară, cu teme puternice care dau de gândit și substrat plin de umor.
„Nu e făcut să fie un film de festival, ci e în mod asumat spectator-friendly”, spune scenaristul.
Premiat deja internațional (Premiul pentru cea mai bună actriță (Anamaria Vartolomei) la Tokyo Film Festival, Grand Prix la Warsaw Film Festival, Balkan Award/ Cel mai bun film balcanic la Sofia International Film Festival și Premiul publicului la Shanghai International Film Festival), filmul ne pune față în față cu propriile contradicții, frustrări și clișee, în timp ce ne aduce în vedere și limitele „corupției” și „șmecheriei”, în contrast cu nevoia de a crea o societate bazată pe competență și merit.
„Prea mulți compatrioți consideră că nu pe bază de merit, de educație sau de muncă îți poți atinge obiectivele, ci obligatoriu pe baza de pile, combinații și cunoștințe. Iar corolarul acestei teze este că orice metode sunt scuzabile ca să izbândești împotriva acestei conspirații care te condamna la neîmplinire – inclusiv compromisul, șmecheria și furtișagul. […] „Jaful Secolului” e o încercare de a întâlni în aceeași sală spectatorii de film comercial, „cu faze”, cum ziceam odată, cu cei care au nevoie să existe în orice film și ceva care să-ți dea de gândit”, adaugă Mungiu.
Ginel și Natalia pleacă la muncă în Țările de Jos. Acolo se reîntâlnesc cu consătenii lor Iță și Adrian, baieți de băieți care trăiesc din ce câștigă iubitele lor și din mici șmenuri. Când Natalia e agresată într-un club, Iță îl convinge pe Ginel ca e dreptul lor să se răzbune. Sătui să fie tratați drept cetățeni de mâna a doua, cei trei pun la cale o lovitură. În mai puțin de două minute, sustrag tablouri în valoare de peste 20 de milioane de euro. Mai departe, însă, lucrurile se complică.
– Având în vedere contextul politic și social al României de azi, cât de important este pentru dumneavoastră să generați povești care să ne pună pe gânduri, mai presus de factorul lor de entertainment?
– Cristian Mungiu: Înțeleg foarte bine nevoia de entertainment într-o țară cu cetățeni aflați constant sub stres, însă, mi s-a părut că o asemenea poveste are un factor formidabil de wowness – vorbind totodată și despre raportul nostru complicat cu Vestul, la care se cade să medităm.
Rezumatul incidentului pe care presa l-a întors la vremea lui pe toate părțile era cam așa: într-o seara când Olanda bătea Romania cu 4-0 la fotbal, opere de arta de 20 de milioane de euro erau sustrase dintr-un muzeu din Țările de Jos, în doar 90 de secunde.
După speculațiile obișnuite legate de rețele mafiote complexe și profesioniști în ale spargerii, a reieșit, relativ întâmplător, câteva luni mai târziu, că autorii ar fi o bandă de hoți români mărunți dintr-un sat dobrogean prăfuit pe care i-a dus capul cum să fure operele de arta fără să lase urme, dar nu și ce să facă cu ele după aceea.
E ceva foarte tragi-comic în această abilitate de a te „descurca în orice situație” combinată cu incapacitatea de a trage vreun folos din asta – ceva ce vorbește despre faptul că nu cu ingeniozitatea sau istețimea avem probleme, ci cu educația și instrucția. Și cred că să spui o asemenea poveste poate să te facă și să râzi, și să te gândești, în același timp.
– La nivel de scenariu și dialog, „Jaful Secolului” surprinde extrem de bine o chintesență profund românească. „Ți-a trebuit ție rată” sau „Contează unde te naști” sunt expresii familiare pentru majoritatea românilor. Deși aparent banale, trădează o mentalitate profundă despre fatalismul și neputința românească. Ce spune despre societatea noastră faptul că astfel de replici ni se par firești, chiar comice?
– Cred că și o comedie sau un film de acțiune au de câștigat dacă citează realist situații și conversații pe care le-am auzit cu toții de multe ori. Pe lângă că sunt amuzante, aceste stereotipuri de fapt vorbesc destul de profund despre mecanismele noastre de apărare și clișeele pe care ni le-au servit propagandiștii naționaliști de-a lungul anilor: noi suntem un popor inteligent, credincios și plin de calități, dar diverși răi (occidentalii, ungurii, soarta, oculta mondiala, Soroș s.a.m.d.) ne pun bețe în roate.
Prea mulți compatrioți consideră că nu pe bază de merit, de educație sau de muncă îți poți atinge obiectivele, ci obligatoriu pe baza de pile, combinații și cunoștințe. Iar corolarul acestei teze este că orice metode sunt scuzabile că să izbândești împotriva acestei conspirații care te condamna la neîmplinire – inclusiv compromisul, șmecheria și furtișagul.
– Genul acesta de expresii, în film, acționează ca un fel de oglindă pentru public. Ce v-a interesat mai mult: să stârniți un zâmbet amar sau să declanșați o formă de luciditate?
– Oricând decid să spun o poveste, îmi doresc și să fie cât mai interesantă pentru public – să fie antrenantă, alertă, emoționantă și, dacă se poate, și hazlie. „Jaful Secolului” e o încercare de a întâlni în aceeași sală spectatorii de film comercial, „cu faze”, cum ziceam odată, cu cei care au nevoie să existe în orice film și ceva care să-ți dea de gândit.
– Ați ales să nu judecați personajele și să nu livrați verdicte. Ce poate câștiga un spectator dintr-un film care nu îl ajută să se simtă moral superior, ci îl pune față în față cu propriile responsabilități și pasivități?
– E o chestiune de etică personală, trebuie să-i lași spațiu spectatorului să gândească, să judece, să simtă, să decidă. Filmele în sine nu trebuie să te culpabilizeze, însă, dacă tu personal ai datele necesare, te poți simți ori superior, ori responsabil, însă, filmul are datoria să rămână mereu respectuos și echidistant față de personaje. Altfel, am ajuns astăzi să cerem foarte multe de la un film. Ne trebuie „motive solide” pentru care să mergem să-l vedem, îl întoarcem pe toate părțile, ne întrebam ce „avem de câștigat”, dacă ieșim să-l vedem. „Jaful Secolului” nu e făcut să fie un film de festival, ci e în mod asumat spectator-friendly.
– Prin replica „50 de milioane un tablou și lumea moare de foame”, filmul pare să atingă și ideea inutilității luxului cultural în fața nevoilor elementare. Vedeți această tensiune și în societatea românească de azi?
– Replicile personajelor nu trebuie confundate cu opiniile autorului. Eu cred în filmele care citează puncte de vedere în acord cu biografia și profilul fiecărui personaj – indiferent dacă eu că cetățean sunt sau nu de acord cu ele.
Ca cetățean mă manifest în viața mea reală, ca scenarist am datoria să păstrez integritatea personajului și să-i respect dreptul de a-și exprima punctul de vedere despre felul în care vede el lucrurile.
Însă da, filmul pune în discuție și valoarea relativă și contextuală a artei. Și cu cât te simți mai nedreptățit pentru că nu ai poziția socială și bunăstarea pe care ți le dorești, cu atât mai mult ai să te radicalizezi în aceasta luptă de clasa contra celor care „au”, și ai să consideri aprecierea artei la nivel de milioane ca pe o speculație a celor care au prea mulți bani pe care nu mai știu în ce să-i investească.
Și da, societatea românească de astăzi – dar și societatea în general – este polarizată în principal de pe urma acestei prăpastii între cei care „au” și cei care „n-au” – însă, desigur, ăsta e un conflict istoric. Doar că acum contextul „progresist” în care ne aflăm permite să condamnăm societățile și clasele care au prosperat pe baza exploatării coloniale, iar „Jaful Secolului” face și aceasta referință, la felul în care noi ne asumam revolta de „exploatați colonial” fără să fi avut de fapt acest statut, istoric vorbind, cel puțin în raport cu occidentul.
– Ce credeți că spune despre locul pe care îl mai are cultura într-o lume dominată de urgențe sociale sau, mai bine zis, cum balansăm rolul culturii în prezentul inflației de azi?
– Cultura înseamnă civilizație, umanism, empatie, judecată critică și dacă ar fi mai larg răspândită, oamenii ar fi ceva mai puțin manipulabili și iraționali. Marile revoluții și manipulări populiste de ieri și de azi se bazează pe educația precară și pulsiunile emoționale ale celor cu instruire puțină, care au capacitatea de a identifica cauza frustrărilor lor, de multe ori justificate, fără ca, însă, să realizeze că populismul nu produce și soluții realiste de remediere a problemelor.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
