Pe Cătălin Babliuc îl puteți vedea la teatru, e foarte prezent, foarte talentat și foarte muncitor. Îl mai puteți vedea și în „Las Fierbinți”, pe PRO TV.
Cătălin Babliuc e un actor puternic, e un om puternic. Și-a învins demonii. S-a luptat o vreme cu alcoolul. Și chiar sportul l-a salvat, mărturisește actorul într-un interviu acordat pentru gsp.ro
E franc: “M-am smuls din ghearele parșive ale băuturii și m-am salvat prin sport”.
Treaba a fost așa: Cătălin e din Botoșani. Tatăl său a plecat în ceruri când el era încă un copil, Botoșaniul n-a fost neapărat un paradis în anii 1990.
Iar Cătălin, trebuie să știți și asta, are un suflet sensibil. Îi plăceau florile, cărăbușii, arborii. A făcut un sport popular în anii aceia: orientare turistică. Abandona concursurile – se țineau prin păduri –, ca să admire peisajul. La un moment dat a descoperit heavy metal-ul și arta aceasta l-a schimbat. E dependent de muzică bună până în ziua de azi.Acum opt ani, când a decis să-și schimbe viața, s-a apucat de box. Apoi s-a desființat sala unde mergea, a fost dărâmată ca să se construiască în locul ei un supermarket unde se vând pepeni și brânză de capră. Așa că s-a dus la sala de forță și nu mai vrea să plece de acolo. Îi place să se simtă viu și puternic.
– Cătălin Babliuc, realitatea biografică nu minte. Ești, fiindcă ai fost binecuvântat astfel, moldovean încă de la naștere. Acest aspect fiind lămurit, cum a fost copilăria dumitale sportivă într-un oraș așa și așa mic din România în anii 1990, când s-a întâmplat dânsa? Spune tot: anturaj, activități extra-curriculare, nu te sfii, deținem toate datele unei asemenea copilării.
– În primul rând salutare, dragă Andrei, mă amuză și mă provoacă felul tău de a mă descoase. Botoșaniul anilor 1990 pentru mine n-a fost presărat cu activități sportive, pentru că n-am manifestat o atracție deosebită pentru ele, mă interesau destul de tare cărăbușii, florile și arborii. Trebuie să recunosc că, după ce mama mea a tras în 1990 un loz în plic și a câștigat o excursie la campionatul mondial de fotbal din Italia, m-am uitat cu mare plăcere la meciuri, știind că, la unele dintre ele, mama mea e în tribune.
– Ce îmi poți spune despre vacanța de vară din următorii ani: 1994, 1996, 1998, 2000. De 1990 nu te mai întreb, dar dacă ai amintiri vii și de atunci, de asemenea, nu te sfii. Ce îți spun dumitale cuvintele “Generația de Aur”?
– Aici situația s-a schimbat un pic. Anii ăștia de care pomenești au fost cei în care, înscriindu-mă la Clubul Copiilor, sub aripa domnului Șuliuc, am fost la multe concursuri de orientare turistică. Ce însemna treaba asta? Primeai o hartă a pădurii unde se desfășura concursul, o busolă, un bilet pe care trebuia să-l compostezi când găseai un post și Doamne ajută, aleargă cât poți.
Bineînțeles că vreo două concursuri le-am abandonat pentru că m-a furat peisajul și mă uitam ca boul la cea mai nouă poartă, la cât de frumoasă e pădurea prin care alergam. Asta făceam verile, mergeam în tabere și alergam prin hârtoape, văi, tufișuri, a fost ceva senzațional. Generația de Aur pentru mine asta a însemnat – mama care a venit din Italia cu străzi pline de portocale căzute pe caldarâm, ceea ce m-a înfuriat teribil, cum de lăsau oamenii portocalele să se strice, nu prea puteam să înțeleg.
– Ce sporturi ai practicat de-a lungul vieții dumitale? Dar acum, când văd – pe internet – că nu mai prididești în activitate și mai ai un pic și îl întreci pe Tom Cruise în misiunile sale imposibile?
– Eu cu sportul, în afară de orientarea turistică, nu prea am fost prieteni, abia acum opt ani am înțeles cât de important e și că dacă nu fac ceva o să înțepenesc și o să mă usuc precum păstaia de roșcove.
Așa că am fost doi ani la box, de vreo patru ori pe săptămână, mi-a plăcut enorm de mult, dar din păcate clădirea în care ne antrenam a fost demolată, ca-n locul ei să se ridice un supermarket cu pepeni, ciocolată și brânză de capră.
Sigur, prinde bine să-l ai în preajmă, dar mai bine ar fi fost să am sala de box lângă casă. După care am început să merg la sala de forță și nu m-am mai oprit și nici n-o să mă opresc vreodată. E atât de bine să-ți simți corpul viu și puternic. Greutăți, alergat pe bandă, zece sau cincisprezece kilometri într-o ședință, sar coarda, tracțiuni, flotări, bag de toate, nu mă uit, nu am milă.
– Dacă vrem să te vedem la teatru pe unde joci (de la toamnă, nu acum, când ești într-o binemeritată vacanță), dacă deschidem televizorul pe ce program să dăm, la cinema unde să te căutăm, ca să te găsim?
– La televizor, din toamnă sunt foarte prezent în Las Fierbinți pe PRO TV și asta-mi face bine. În teatru, o să am o premier, o producție Wonder Theatre, alături de soția mea, Andrada, și de prietenii Dan, Lucian, Andreea și Anda. Mai mult detalii o să dau pe Facebook, când s-o apropia momentul, am și eu superstițiile mele. De film, n-am ce să zic, e sărăcie lucie, nu prea sunt producții și nici la castinguri nu ajung, că nu ajung ele la urechile mele.
– Dacă ai juca într-un biopic după viața unui mare sportiv, pe cine ai vrea să interpretezi?
– Mi-a plăcut atât de mult Mike Tyson, Doamne-Dumnezeule, eram fascinat de câtă forță, agilitate, explozie, nebunie, instinct animalic puteau să încapă într-un om. Doar că na, nu prea se mai poate face „black face” în zilele noastre, așa că stau potolit. Bine, fie, aș putea să-l joc pe Oleksandr Usyk, actualul campion mondial la categoria grea, un sportiv deosebit, unic. Însă ar trebui să fie filmat și montat cu cadre destul de scurte, nu știu dacă-l poate egala vreodată cineva la cardio, are o inimă și niște plămâni făcuți din kevlar, omul e o bestie.
– Ești o fire melancolică? Te încearcă nostalgia? Care au fost idolii sportivi ai copilăriei și adolescenței lui Cătălin Babliuc?
– Din cauza unei nenorociri care s-a abătut asupra familiei mele, am avut o copilărie mai puțin fericită. Nu am avut idoli sportivi, rar mă uitam la NBA, dar nu la modul obsesiv. Sportul preferat în Botoșani era servitul alcoolului din sticlă, pahar, cutie de margarină, căușul palmei, orice susținea cât de cât lichidul.
– Ai avut în viață, că n-ai fi avut cum să fi traversat tranziția altfel, și comportamente mai puțin sportive, mai nesănătoase? Cum te-a ajutat sportul să depășești această epocă din istoria lui Cătălin Babliuc?
– Eram mic când tatăl meu a plecat în ceruri și de acolo pentru mine a urmat un soi de declin pe care am reușit să-l opresc abia acum opt ani. Alcoolul. Am fost campion național, european, internațional la consum de alcool. Uitam de mine, uitam să-mi fie bine, trăiam într-o uitare continuă. Până când m-am smuls din ghearele parșive ale băuturii și m-am salvat prin sport. N-am mai pus picătură de alcool pe limbă, mi-am jurat că n-o s-o mai fac, iar sportul a fost acolo pentru mine. A fost aproape magic să descopăr ce pot face cu corpul meu, să văd cât de departe îl pot împinge, să-l las să se odihnească, e o excursie pe care o s-o trăiesc toată viața. Ia să fac eu niște flotări, dacă tot am vorbit despre.
Click AICI pentru interviul integral
