„Prin venele noastre curge sângele strămoșilor. Suntem datori, din respect pentru ei, să ducem mai departe moștenirea și obiceiurile.” Este convingerea care stă la baza demersului artistic al Teofiliei-Lăcrămioara Mihoreanu-Mester, pentru care pictura icoanelor a devenit nu doar o formă de expresie artistică, ci și o cale de întoarcere către rădăcini, către familie și către Dumnezeu.
Povestea sa este strâns legată de memoria satului și de tradițiile moștenite din familie. Descoperirea, la maturitate, a unei cruci din lemn sculptate de străbunicul său, Lazăr, a reprezentat un moment de cotitură. Obiectul vechi de familie a readus în prim-plan chipurile și îndeletnicirile înaintașilor: mătuși care țeseau cu măiestrie, străbunici care sculptau în lemn, bunici care au lăsat în urmă însemnări despre anii de război.
„Din acea clipă, prezența lui m-a însoțit mereu”, mărturisește artista, evocând cu emoție universul copilăriei petrecute la bunici, potrivit mesterpopular.ro
Sunt amintiri dintr-o lume în care comunitatea satului se aduna la șezători, cânepa era dusă la topit, iar sărbătorile aveau ritualurile lor bine păstrate. La Crăciun, ulițele satului se umpleau de mascați, iar tradițiile deveneau adevărate spectacole ale comunității.
Pentru Teofilia-Lăcrămioara Mihoreanu-Mester, aceste amintiri nu reprezintă doar fragmente ale trecutului, ci adevărate repere identitare. Ele alcătuiesc un „arbore al vieții” prin care omul își poate recunoaște rădăcinile și își poate înțelege mai bine locul în lume.
Pictura i-a fost aproape întreaga viață, însă întâlnirea cu icoana s-a produs abia în anul 2011, într-o perioadă dificilă. A fost, după cum spune chiar artista, începutul unei legături profunde, care avea să-i schimbe existența.
De atunci, pictura icoanei a devenit o prezență constantă în viața sa. Dorința de a picta începe odată cu fiecare dimineață și continuă până la sfârșitul zilei, într-un ritual pe care artista îl descrie cu sinceritate și emoție.
„Pictura icoanei este ca un magnet de care nu te mai poți despărți”, spune Teofilia-Lăcrămioara Mihoreanu-Mester, exprimând astfel forța unei pasiuni care a depășit granițele artei și a devenit o formă de trăire spirituală.
Pentru ea, icoana nu este doar imagine. Este rugăciune, lumină și apropiere de Dumnezeu.
În viziunea artistei, icoana are o menire profundă: aceea de a deschide o fereastră către lumea spirituală.
„Icoana reprezintă o fereastră spre cer”, afirmă aceasta, iar cerul este, în înțelegerea sa, întruchiparea lui Dumnezeu-Lumină.
De aici și preocuparea pentru luminozitatea și frumusețea icoanelor pe care le pictează. Imaginea sacră trebuie să transmită lumină, să ofere privitorului o deschidere către ceea ce se află dincolo de reprezentarea pictată.
Această perspectivă transformă actul artistic într-unul de profundă responsabilitate. Fiecare icoană devine o întâlnire între tradiție, credință și sensibilitatea celui care o realizează.
Dincolo de tehnică, culoare și tradiție, icoana are pentru Teofilia-Lăcrămioara Mihoreanu-Mester o semnificație personală profundă.
Artista mărturisește că pictura icoanelor a fost, într-un moment greu al vieții, „mâna salvatoare” pe care Dumnezeu i-a întins-o. Prin artă a găsit puterea de a se ridica, de a merge înainte și de a lupta.
„Mărturisesc cu mâna pe suflet că pentru mine pictura icoanelor a reprezentat mâna salvatoare care mi-a fost întinsă de Dumnezeu, rațiunea prin care am reușit să mă ridic și să lupt mai departe.”
În aceste cuvinte se regăsește esența întregului său parcurs artistic: icoana nu este doar obiect de patrimoniu sau operă de artă, ci o punte între om și credință, între prezent și trecut, între generații.
Povestea Teofiliei-Lăcrămioara Mihoreanu-Mester este, în fond, povestea unei întoarceri la origini. O întoarcere la satul copilăriei, la meșteșugurile strămoșilor, la memoria familiei și la credință.
Într-o lume în care tradițiile riscă să se piardă, astfel de oameni devin păstrători ai unei moșteniri fragile, dar neprețuite. Prin icoanele sale, artista nu doar pictează imagini sfinte, ci continuă un fir început cu generații în urmă, ducând mai departe lumina unei lumi pe care a primit-o moștenire.
Iar pentru ea, fiecare icoană este o nouă apropiere de Dumnezeu, o nouă fereastră spre cer și, în același timp, o întoarcere acasă.
