Favoritismul parental este un fenomen mai răspândit decât percep părinții, conform psihologilor. Acesta nu este, de cele mai multe ori, intenționat, ci rezultă din dinamici inconștiente care influențează tonul, gesturile, reacțiile și modul în care un copil devine o „oglindă” a părintelui. Cum se instalează favoritismul, cum îl resimt copiii și ce măsuri poate lua familia pentru a restabili echilibrul afectiv?
Părinții rareori admit că au un copil preferat. Cu toate acestea, diferențele de atitudine, disponibilitate emoțională sau reacții la comportamentul copiilor pot genera, în timp, percepția de favoritism. Psihologul Ruxandra Sersa afirmă că acest fenomen este „mai frecvent decât vrem să recunoaștem” și că „de cele mai multe ori, nu e vorba de intenție, ci de dinamici inconștiente”. În centrul acestor dinamici se află, explică ea, imaginea idealizată pe care părinții o au despre copilul dorit: atunci când unul dintre copii se aliniază mai bine acestei proiecții, el devine, subtil, copilul care activează latura narcisică a părintelui – „uite ce bine m-am descurcat, ce copil grozav am”.
Simultan, copilul care nu corespunde acestei fantasmări riscă să devină, fără a fi vinovat, „oglinda incomodă”, cea care îi amintește părintelui de propriile vulnerabilități, defecte sau experiențe dificile. De aici decurg diferențele: un ton mai cald față de un copil, iritare rapidă față de celălalt, un zâmbet spontan doar pentru unul, o reacție blândă la greșeli doar într-o anumită situație.
Potrivit psihologului, primul indiciu al favoritismului este disponibilitatea emoțională diferită. „Cât de mult poate părintele suporta emoțiile fiecărui copil?” – aceasta este întrebarea fundamentală. Când un copil este tolerat mai ușor, iar în relația cu celălalt apar rapid iritarea, reproșurile sau respingerea, dinamica este deja dezechilibrată.
Psihologul oferă un exemplu concret: dacă un copil sparge o cană, părintele poate glumi – „Lasă, cioburile aduc noroc”. Dacă o sparge celălalt, reacția poate fi tăioasă: „Eram sigură că o să faci asta!”. Această diferență de reacție nu este întâmplătoare, ci indică o preferință emoțională.
Al doilea indicator este limbajul corpului: „zâmbetul, tonul afectiv, gesturile spontane”. Părintele poate să nu conștientizeze că îi vorbește mai cald unui copil sau că îl mângâie mai des, însă corpul „trădează preferința înainte ca mintea să o recunoască”.
Un alt aspect important este mândria și expunerea. Copilul preferat devine adesea purtătorul de imagine al familiei: „cel cu care se postează poze mai des, cel despre care se vorbește laudativ în public”. De asemenea, există o formă subtilă de „echitate aparentă”: părintele poate oferi cadouri sau bani în mod egal, pentru a-și atenua vinovăția, însă „echilibrul material nu compensează diferența emoțională”.
Psihologul subliniază clar diferența esențială: „Diferența dintre a fi tratat la fel și a fi iubit la fel e una pe care doar copiii o pot măsura”. Astfel, favoritismul nu se manifestă prin obiecte sau reguli, ci prin nuanțe afective, prin ceea ce părintele transmite nonverbal.
Favoritismul nu este un fenomen care afectează un singur copil. Psihologul evidențiază că „de multe ori, copilul defavorizat nu e pedepsit pentru ce face, ci pentru ce reprezintă: o parte din părinte pe care acesta o respinge”. Copilul devine simbolul unei vulnerabilități pe care adultul nu a integrat-o: frica de respingere, sentimentul de neputință, amintirea unei copilării dificile.
Sursa https://www.hotnews.ro
