După proză și poezie, scriitorul născut la Botoșani vine acum cu o surpriză care s-ar putea încadra în categoria carte-eveniment.
S-a născut la Botoșani, în urmă cu 46 de ani. De profesie matematician, absolvent al Universității "Babeş-Bolyai" din Cluj, cu un doctorat în matematică, a predat vreme de doisprezece ani la Universitatea de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj, în prezent activând în mediul privat din Cluj-Napoca. În urmă cu un an și jumătate, Remus Octavian Câmpean s-a aflat la Botoșani cu prilejul lansării romanului "Abandon", volum care reprezintă și debutul în proză al autorului.
Autor de poezie, proză, dramaturgie. Dar mai presus de toate un scriitor care pervertește în cuvânt excepționalele întâmplări din cotidian. O biografie nu mai puțin interesantă s-a țesut în jurul lui Remus Octavian Câmpean (cu pseudonimul literar ROC), însăși nașterea sa la Botoșani fiind una de… poveste.
.jpg)
(Remus Octavian Câmpean - ROC)
Întâmplarea – spunem acestor așezări ale destinului ”întâmplare” – făcea ca, în anii 70, la Botoșani să se întâlnească doi tineri. El absolvent de stomatologie la Cluj, ea absolventă de farmacie în același oraș universitar. Nu se cunosc între ei. Ambii se trag din împrejurimile Văii Someșului. Povestea de dragoste se naște aici, la Botoșani, sub teii eminescieni. Oraș în care medicul stomatolog avea să rămână până la sfârșit aici, îndrăgind nespus oamenii locului.
”Tata a rămas toată viața lui un om dedicat Botoșaniului, trăind și practicându-și meseria de stomatolog în Botoșani până la ultima suflare. La propriu. Aşa am ajuns eu să mă nasc la Botoșani, să îndrăgesc aceste meleaguri și să mă laud peste tot pe unde am fost în lume cu locul de unde vin”, spune Remus Octavian Câmpean.
Din povestea de dragoste a doi medici ardeleni la Botoșani s-a ivit scriitorul de astăzi. Cu părinți și bunici ardeleni, într-o familie cu oameni hâtri și înțelepți, cu un destin ce avea să lege, precum un liant viu, trecutul și prezentul, cu istorii și întâmplări de tot soiul.
Însă, dincolo de extraordinarul unui destin care se lasă încă rostuit de oameni și locuri, există în cartea nescrisă (încă!) a lui Remus Octavian Câmpean două personaje: Străbunica și Bunicul.
Străbunica-cea-frumos-vorbitoare-în-versuri. Bunicul, preot greco-catolic, cel-degrabă-făuritor-de-poezie. Mai exact: străbunica din partea maternă, adică mama bunicului-preot.
Țărancă simplă din Borșa Clujului, Străbunica, împreună cu soțul ei, care era rotarul satului, au fost binecuvântați cu șaisprezece copii.
”Dintre cei șaisprezece copii, trei au fost tripleți. I-a botezat Horia, Cloșca și Crișan. Această străbună, într-adevăr avea darul versificării. Nu era o vorbăreață, dar pe gură îi ieșeau vorbele mai degrabă împerecheate, decât atârnate singure și fără noimă. Lucruri absolut banale, de zi cu zi, îi ieșeau în versuri. Cum ar fi de îi spunea bărbatului să taie un pui și să i-l aducă spre ora prânzului, să facă de mâncare pentru cei ai casei. Cam aşa trebuie să se fi auzit discuția prin tinda casei din Borșa Clujului: ”Cătă amniază, hai co-n pui/ Scurt de gât. Și-apoi te sui/ Până-n pod după fărină/ Mnie să nu-mi bagi de jină/ Că n-ai mămăligă-n blid/ Nu-i fărină? La vecină!” Aşa a rămas în memoria familiei noastre. A trăit până spre nouăzeci de ani și a continuat să vorbească în felul acesta până la sfârșit. Cu oricine”, povestește Remus Octavian Câmpean.
Unul dintre cei șaisprezece copii a ajuns preot greco-catolic.
”Bunicul meu. Avea o caligrafie care mă fascina. Obișnuia să mă învețe poezii sau rugăciuni scriindu-le mare, frumos, citeț și îngroșat pe foi mari lipite în bucătărie. Datoria mea era ca de câte ori treceam pe acolo să citesc cu voce tare ceea ce era scris. Până când știam textul pe de rost. Prin hotărârea destinului, am fost crescut de bunici, ceea ce m-a infuzat cu multă dragoste pentru de toate: pentru cuvinte, pentru muzică, pentru lucrul grădinii, pentru crescutul animalelor, pentru coptul plăcintelor, pentru poeziile lui Eminescu, pentru rugăciunile în limba latină, pentru slujbele de duminică pe care bunicul meu le ținea acasă, în familie”, își amintește scriitorul.
Tot bunicul instituise, cu toată răspunderea și seriozitatea, și Cenaclul Dragalina. De ce Dragalina? Așa se numea strada pe care locuia. Este locul unde Remus Octavian Câmpean a prins a scrie, după cum mărturisește astăzi.
”Ne aduna periodic în jurul lui pentru a ne recita creațiile lui poetice. Acele seri se numeau Cenaclul Dragalina. După numele străzii unde locuiam. De acolo a început scrisul pentru mine. Din dorința de a prinde și eu un loc pe scena cenaclului bunicului. Nu pot să închei evocarea lui fără să amintesc că era și profesor de muzică. A predat la Liceul Andrei Mureșanu din Dej. El a pus pe note, într-o frumoasă priceasnă bisericească, minunata Rugăciune a lui Eminescu: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te...”. Se cântă și în prezent. Priceasna lui Eminescu, pe muzica lui Alexandru Bochiș”.
Să nu trecem mai departe fără a reține încă un element biografic care adaugă destinului înțeles de pateric: Bunicul preot avea să facă și opt ani de temniță comunistă….
”Am avut ocazia să aflu nemijlocit, direct de la bunicul meu, ce a însemnat claustrarea sufletului în injustele temnițe comuniste. Lucrul fundamental pe care l-am descoperit a fost că acești oameni, atât de încercați, au devenit senini, iertători și împăcați cu ceea ce li s-a întâmplat fără să aibă vreo vină. Am învățat că suferința extremă te ridică la o înălțime de unde vezi în față iertarea și poți practica neîngrădit iubirea. Nu știu cum e să treci prin aşa ceva. Trebuie să fie teribil de grea încercarea, dar am cunoscut oameni, preoți, care au trecut prin această vale a plângerii. M-a uimit iremediabil seninătatea lor”, lasă mărturie Remus Octavia Câmpean.
Cu asemenea personaje de poveste care l-au însoțit de-a lungul vieții, nu e de mirare că, nu de multă vreme, pe piața literară din România a apărut un volum care iese din tiparul celor cu care autorii români și-au obișnuit cititorii. O carte pentru copii. Dramaturgie în versuri.
Nu întâmplător, am spune din nou. O carte căreia autorul i-a dăruit ”haina teatrului”, după propria zicere, tocmai pentru că tema propusă este una vioaie, vie, șugubeață și... spectaculoasă! O piesă de teatru în versuri ”pentru copii de tot felul”.
”Se desfășoară în Strămoșia Blajinilor, sub pavăza Lunii, în ciuda Ruptului Pământului, în două acte. O piesă de teatru stradală pentru care ai nevoie doar de imaginație de copil, glas de rostit în vers și inima descheiată”, spune însuși autorul.
”Durdulucă în strămoșia Blajinilor”, apărută sub semnătura ROC la Libris Editorial, Brașov 2020, este o carte Teatru-Basm pentru copii de orice fel, o piesă în două acte cu ilustrațiile autorului în creion și cretă.
Ca să păstrăm ”tonul” cărții, am putea să o prezentăm drept o surpriză fistichie, dar mustind de veselie. Personajele ni se prezintă ca venind dintr-un univers fantastic, însă ne sunt atât de familiare încât cu greu le-am așeza într-un tablou strict literar, abstract.
El e Băbuț Blajinul. Ea e Moșneguța. Spurca Hârca e, de fapt, ”mai mult suflu risipit. Nu apare, nu dispare, doar o simți cum a sosit”.
Îi întâlnim pe Zân de Seară și pe Vântul în culori.
Povestea? ”Cum Durdulucă și ai săi tovarăși au smuls din vraja Hârcii pe Ila cea sprințară”.
Unde? Într-un ținut blajin.
”Soarele-i sus, dar e și Luna pală. E dimineață lung-târzie? E răsărit de-amiază? E liniște în strămoșie. Așa-i tot timpul. Cum altfel? Doar e blajin ținutul”.
Aici, blajinii ”se trezesc, trăiesc și-apoi se culcă înapoi în glie”.
Viața simplă a țăranilor de demult. Cu apucăturile lor înțelese sau neînțelese, cu graiul întortocheat uneori, alteori purtat în ”povești și doine, ghicitori, eresuri” (Eminescu). Îi găsim în replica Melcului cochiliu (”Cine ești și de al cui?”), dar și în înțelepciunea simplă a celor doi bătrâni (Băbuț Blajinul și Moșneguța).
Numele sunt ele însele un itinerariu, o călătorie inițiatică. Limbajul e ușor de descifrat, dar când nu te aștepți răsar cuvinte neînțelese. Motiv pentru care autorul adaugă o listă de dicționar care se înșiră de-a lungul cărții, explicațiile contribuind cu asupra de măsură la atmosferă. Așa de pildă, cuvântul ”hlizeală” ne este lămurit în subsolul cărții: ”Râsu-i bun, dar fără rost e hlizeală ca de prost”. Iar dacă vreți să aflați ce este ”mana”, iată: ”Boală iute, afurisită, ce atacă fără milă toți vlăstarii verzi de viță. Nu discerne, nici nu cruță”.
Povestea incredibilă, de domeniul fantasticului, creează personaje credibile, recognoscibile în cotidian. Grotescul este feeric, blestemul este verosimil, dar atât cât să ducă povestea mai departe.
Modalitatea la care autorul apelează este una cu efect imediat. Pentru că stârnește imaginația și dă frâu liber fantasticului ludic. Dar este, deopotrivă, și un prilej de a le ”preda” copiilor lecții de oameni mari. Dar și o cale de a-i determina pe adulți să își reconsidere atitudini, gesturi, judecăți.
Scrisă în versuri, sub forma unui teatru-basm, piesa are construcție logică, atât din punct de vedere al mesajului, cât și al compoziției. Conține joc de situații, de atitudini, de emoții. Limbajul se rostogolește într-un joc al imaginației, într-un carusel care nu doar că menține vie emoția, dar și declanșează la rându-i alte imagini, alte și alte fantezii.
Nu vom dezvălui mai mult din aventurile lui Durdulucă în strămoșia Blajinilor, pentru a nu risipi vraja pe care povestea o creează de la prima până la ultima pagină. Vom mai spune doar că volumul beneficiază de desene excepționale, trasate tandru și expresiv, într-o coloristică atrăgătoare și echilibrată.
Invitația cu cuvântul de final aparține, de aceea, autorului:
”E cineva să nu știe de Strămoșia Blajinilor? Ținutul de unde, într-o bună zi, cu toții o luăm la picior! Fiecare cu porți de trecut și culi de atins. Ne ridicăm de la masa Moșneguței, așternută mereu cu grijă, cu bucate fermecate, punem în strață, pe mai târziu, vorba-nțeleaptă a lui Băbuț blajinul și… La drum! Restul de poveste. A fiecăruia”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Urmărește-ne și pe Google News
