Fenomenul cunoscut în China sub numele de „Dingzihu” (Casa Cui) este un exemplu clasic al conflictului dintre expansiunea rapidă a infrastructurii și dreptul la proprietate.
În provincia chineză Wenling, planul unei noi autostrăzi trecea exact prin locul unde se afla o clădire rezidențială cu mai multe etaje.
În timp ce toți vecinii au acceptat despăgubirile oferite de stat și s-au mutat, o familie a refuzat categoric, considerând suma jignitoare și insuficientă pentru a-și construi o altă locuință similară. Negocierile s-au blocat, iar autoritățile, presate de termenele limită stricte, au trebuit să ia o decizie. Nu au anulat proiectul și nici nu au demolat casa cu forța, ci au construit drumul în jurul ei.
Proprietara s-a trezit trăind într-o fortăreață izolată. Inginerii au turnat asfaltul de o parte și de alta a clădirii, lăsând casa pe o „insulă” de pământ și beton, chiar în mijlocul fluxului rutier. Viața a devenit un coșmar logistic: nu mai existau utilități (apă, curent, căldură), iar zgomotul mașinilor care treceau în viteză la câțiva metri de ferestre era asurzitor, zi și noapte. Ieșirea din casă presupunea traversarea periculoasă a unei șosele de mare viteză.
Imaginea casei singuratice, înconjurată de asfalt, a făcut înconjurul lumii, devenind un simbol al rezistenței micului proprietar în fața sistemului. Totuși, condițiile de trai inumane și presiunea psihologică au câștigat. După o perioadă lungă de rezistență (aproape un an), proprietarii au acceptat o nouă ofertă financiară, doar puțin mai mare decât cea inițială. Imediat ce au semnat actele și au părăsit clădirea, buldozerele au demolat „Casa Cui” în câteva ore, iar autostrada a fost asfaltată complet, ștergând orice urmă a existenței ei.
Fenomenul chinezesc al „caselor cui” (*Dingzihu*) oferă un punct de comparație interesant cu situațiile de expropriere din România, unde tensiunile dintre interesul public și dreptul de proprietate au generat, în mod repetat, discuții aprinse. În China, proprietarii care refuză demolarea locuinței devin simboluri ale rezistenței individuale împotriva dezvoltării urbane accelerate.
În România, deși contextul este diferit și statul nu exercită aceeași presiune centralizată ca în China, disputele apar din motive similare: compensații percepute ca insuficiente, proceduri administrative contestate și atașamentul profund al oamenilor față de casă ca simbol al identității familiale.
Un exemplu românesc binecunoscut îl reprezintă cazurile din zonele unde s-au construit autostrăzi—precum Autostrada Transilvania sau secțiuni din A1 și A3—când proprietarii au contestat evaluările, susținând că valoarea reală a terenurilor agricole, curților sau caselor nu este reflectată în sumele oferite.
Disputele s-au prelungit ani întregi, afectând ritmul lucrărilor, exact cum „casele cui” din China au forțat dezvoltatorii să ocolească literalmente casele rămase solitare în mijlocul șantierelor. Diferența majoră este că, în România, opinia publică și presa joacă un rol mai puternic în presarea autorităților pentru transparență, în timp ce în China fenomenul devine vizibil doar când cazurile sunt atât de spectaculoase încât atrag atenție internațională.
Totuși, asemănarea fundamentală rămâne aceeași: atunci când ritmul dezvoltării intră în conflict cu dreptul oamenilor de a-și păstra locuința, apar tensiuni greu de aplanat. „Casa cui” chineză și „casa de pe traseu” românească sunt, în esență, expresii culturale diferite ale aceluiași principiu—că locuința nu este doar un bun material, ci și o ancoră identitară, iar renunțarea la ea nu poate fi impusă fără o negociere dreaptă și transparentă.
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
