„Dincolo de tăcere”, un spectacol de teatru bazat pe un text de Jack Thorne, creatorul serialului Adolescence, abordează povestea unui cuplu surd care își pierde copilul. Piesa explorează încercările celor doi de a se reconecta prin gesturi și prezență fizică, rememorând momentele care i-au unit. Din distribuție fac parte și doi actori surzi. HotNews a realizat un interviu cu regizorul Laurențiu Rusescu și cu actrița Diana Timari, interpreta surdă a personajului principal.
„Dincolo de tăcere” prezintă o narațiune despre pierdere, intimitate și regăsire, din perspectiva unui cuplu surd.
Distribuția, compusă din actori surzi și auzitori, alături de limbajul scenic bazat pe gesturi și prezență fizică, transformă teatrul într-un spațiu accesibil atât publicului surd, cât și celui auzitor.
Regizorul Laurențiu Rusescu și actrița Diana Timari au detaliat miza artistică și umană a proiectului, subliniind rolul teatrului ca formă de incluziune și importanța de a „asculta” dincolo de sunet.
Diana Timari a declarat că cea mai mare provocare a fost interpretarea momentelor de pierdere a unui copil. „Este o durere foarte profundă și intensă. A fost nevoie să folosesc toată energia și emoțiile mele pentru a transmite această durere publicului. Am dat tot ce am putut în aceste scene. În schimb, amintirea începutului iubirii este foarte frumoasă și amuzantă. Este despre regăsirea iubirii. Aici m-am simțit mai stăpână pe mine în interpretarea rolului”.
Laurențiu Rusescu a mărturisit că, deși îl admira pe Jack Thorne ca scenarist, textul piesei i-a depășit așteptările. „Scena de deschidere este memorabilă, iar de acolo textul crește constant în intensitate. Alternanța dintre situațiile dure și cele fragile devine tot mai eficientă, într-un limbaj extrem de direct, precis, fără artificii inutile”, a explicat regizorul.
El a ales să monteze acest text deoarece te „lovește emoțional, dar îți lasă, în același timp, spațiu să te auzi pe tine, să-ți simți propriile reacții. E o combinație rară de poezie și realism, de fragilitate și cruzime. Am avut senzația că a fost scris într-un moment de mare deschidere interioară, dintr-o experiență de viață profund decantată”.
Diana Timari a afirmat că și-a construit personajul prin înțelegerea și simțirea poveștii: „Textul lui Jack Thorne este cunoscut și jucat și de actori surzi din alte țări. M-am simțit văzută ca artist și sunt foarte recunoscătoare pentru această șansă”.
Titlul original al piesei este „The Solid Life of Sugar Water”, considerat „un titlu intrigant și paradoxal, dar imposibil de tradus literal fără să-și piardă sensul”. Laurențiu Rusescu a căutat un echivalent care să păstreze acest paradox, iar „Dincolo de tăcere” i s-a părut că surprinde esența textului: „vorbește despre izolare, despre imposibilitatea comunicării, dar mai ales despre ceea ce există dincolo de expresii, dincolo de priviri și gesturi. Despre suferința trăită în tăcere, în singurătate, fără a putea fi împărtășită, dar și despre ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte”.
Regizorul subliniază că „tăcerea” nu se referă doar la surditate, ci și la traumă, neputință și blocaj emoțional. „Iar „dincolo de” promite un spațiu emoțional, nu o explicație. Pentru mine, nu este o trădare a titlului original, ci o adaptare culturală necesară”.
El a menționat că în montarea originală din Marea Britanie, există un fragment în care Phil încearcă să învețe limba semnelor fără succes, iar Alice, fiind hipoacuzică, aude cu ajutorul aparatului și poate vorbi.
„Eu am simțit nevoia să merg mai departe și să accentuez această separare – dintre perechea aflată într-un moment de cumpănă și restul lumii – să o fac mai radicală”. În pregătirea spectacolului, lectura cărții „Văzând glasuri” de Oliver Sacks i-a oferit noi perspective. „M-a ajutat să înțeleg istoria Limbii Semnelor, bogăția ei, dar mai ales obligația de a o respecta ca limbă în sine, nu ca simplu instrument de comunicare. Textul a fost, practic, tradus de două ori: o dată din engleză în română și a doua oară din română în Limba Semnelor Române. A fost un proces extrem de atent, pentru că orice nuanță pierdută într-o traducere se amplifică în cealaltă”, a explicat Laurențiu.
Din colaborarea cu actori surzi, regizorul a descoperit că nevoia de comunicare este esențială și, asemenea apei, își găsește întotdeauna un drum.
„Comunicarea face parte din esența noastră ca specie. Am evoluat datorită ei, de la lucruri concrete, vitale, până la concepte abstracte și emoții complexe. Oricine a trăit măcar o dată sentimentul că nu este ascultat. Surzii trăiesc asta zilnic”.
El a evidențiat că limbajul semnelor impune o comunicare strict frontală. „Ceea ce pare să fi influențat și caracterul: surzii sunt direcți, clari, hotărâți în exprimare. Semnele nu au dublu sens, așa cum se întâmplă adesea în limba vorbită. Un lucru care mi-a schimbat ulterior concepția regizorală a fost faptul că actorii trebuie să fie mereu cu fața la public și nu pot ține nimic în mâini atunci când comunică. Pare simplu, dar a fost nevoie de timp pentru a mă adapta”.
Deși la prima vedere ar putea părea un spectacol despre comunitatea surzilor, Laurențiu Rusescu subliniază că universalitatea este una dintre calitățile majore ale acestei piese.
Sursa https://www.hotnews.ro
