Ministerul Educației a anunțat, recent, că România a aderat la Agenția Europeană pentru Cerințe Educaționale Speciale și Educație Incluzivă (EASNIE). În teorie, e un pas major spre o școală echitabilă și deschisă pentru toți copiii, inclusiv pentru cei cu cerințe educaționale speciale. Anunțul a venit la pachet cu promisiuni despre intervenție timpurie, formarea profesorilor, combaterea segregării și acces la expertiză europeană.
Însă mulți părinți au primit cu reticență vestea, dat fiind faptul că experiența le-a arătat că între documentele oficiale și realitatea din clasă există, de ani buni, o distanță greu de ignorat. De 30 de ani, incluziunea este invocată constant în discursurile publice, dar trăită fragmentar, incomplet sau, uneori, doar pe hârtie. Elevii sunt integrați formal, dar cu sprijin insuficient. Profesorii sunt îndemnați să fie incluzivi, dar nu sunt formați, sprijiniți sau degrevați de un curriculum suprasaturat.
Am rugat-o pe conf. univ. dr. Ruxandra Georgeta Mircea de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (Psihopedagogie specială), Universitatea din București, să ne explice în ce măsură se face cu adevărat incluziune în școlile din România, cât de pregătiți sunt profesorii pentru aceasta și ce lipsește, de fapt, pentru a putea spune că școala este, cu adevărat, incluzivă. În analiza sa, pe care o publicăm mai jos, cadrul universitar explică de ce fără o reformă profundă – curriculară, pedagogică și de mentalitate – aderarea la orice structură europeană riscă să rămână un pas necesar, dar insuficient.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
