Interviuri
Monica PILLAT: Norocul meu a fost să mă nasc într-o familie ale cărei doamne mi-au devenit modele de nobleţe sufletească, dar şi de imaginaţie creatoare

Destinul familiei Pillat se identifică, din multe puncte de vedere, cu istoria dureroasă a ultimului veac românesc, dar se înscrie și într-o jertfelnicie creștină care, trebuie să recunoaștem, cu greu mai poate fi înțeleasă în zilele noastre.

Ne propunem, de această dată, să trasăm o linie feminină a familiei Pillat. De ajuns să amintim de Maria Pillat (fiica lui Ion C. Brătianu și soția lui Ioan N. Pillat), de Maria Procopie-Dumitrescu (soția lui Ion Pillat), de Pia Pillat (fiica lui Ion Pillat și sora lui Dinu), de Cornelia Pillat (soția lui Dinu Pillat). Și, nu în cele din urmă, de Monica Pillat, fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat. Nu uităm de „mătușa de poveste”Ioana Celibidache.

 

Nu întâmplător pornim acest demers. 2021 ar putea - și ar trebui – să se numească Anul Pillat. Peste câteva zile, pe 22 martie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea Corneliei Pillat. Pe 31 martie vor fi 130 de ani de la nașterea lui Ion Pillat. Pe 19 noiembrie Dinu Pillat ar fi împlinit 100 de ani, și avea forța necesară de a o face dacă destinul nu i-ar fi fost frânt de comuniști. Sora lui Dinu, Pia Pillat, s-a născut în urmă cu 105 ani și s-a stins din viață acum 10 ani.

 

O călătorie prin istoria familiei Pillat se transformă într-o lecție de istorie, de demnitate, de asumare a suferinței. Doamna Monica Pillat ne readuce în România profundă și ne oferă modelul intelectualului real, chiar format în timpuri extrem de dificile.

 

 

”La Miorcani, Maica îngrijea cu nemăsurată dăruire pe bolnavii din sat”

 

-Doamnă Monica Pillat, v-ați născut într-o familie foarte greu încercată. Fiecare dintre aceste nume enumerate mai sus ar putea face subiectul unui film. Și nu este deloc exagerat să spunem asta.
 

-Norocul meu a fost să mă nasc într-o familie ale cărei doamne mi-au devenit modele de nobleţe sufletească, dar şi de imaginaţie creatoare. De la fiecare în parte am învăţat câte o lecţie de viaţă extraordinară. Cu asemenea personalităţi care ne-au format educaţia nu am avut cum să mă rătăcesc. Ele au fost şi rămân busola mea în timp şi spaţiu.

 

-Întorcându-ne în timp la Maria (Măriuţa, Maica, așa cum mai era cunoscută) Pillat, fiica lui I.C. Brătianu, străbunica dumneavoastră, ce v-a impresionat cel mai mult în destinul acestei femei de o noblețe rară, dar și de o bunătate ieșită din comun, care a călcat deseori pământul Miorcanilor?

 

(Maria Pillat - ”Maica”)

 

-Pe Maica nu am cunoscut-o decât din povestirile mătuşii mele Pia, sora tatei. Am aflat de la ea că Maica era însetată de cultură, dar era şi o mare admiratoare a frumuseţilor naturii. S-a zbătut să le dea o educaţie aleasă copiilor ei, Ion, Nicolae şi Pia (ulterior căsătorită Danielopolu), trimiţându-i nu numai la cele mai bune şcoli din Bucureşti, ci şi la Paris, unde au putut intra în contact cu valorile civilizaţiei europene. Dorinţa ei de rafinare spirituală prin artă şi-a găsit împlinirea în Ion care a avut curajul să iasă de sub tutela politicienilor din familie şi să opteze pentru o carieră de literat.
 

Apoi Maica avea şi o generozitate extraordinară, fiind o  făcătoare de bine în comunităţile prin care a trecut. La Miorcani, îşi aducea aminte mătuşa mea, Maica îngrijea cu nemăsurată dăruire pe bolnavii din sat.

 

 

”Portretul lui Ion Pillat la Miorcani este acuarela cu care am crescut şi care m-a însoţit de-a lungul vieţii”

 

- Maria Pillat-Brateș (Procopie-Dumitrescu). Soția poetului Ion Pillat. Cuvintele care ar caracteriza acest destin: artă, dragoste, muncă, suferință. Sacrificiu. Bunica dumneavoastră, pe care ați cunoscut-o și care, știm din scrierile dvs. de-a lungul vremii, v-a marcat profund. Probabil că, dintre doamnele familiei Pillat, a fost cea mai asuprită (expusă) de regimul comunist. Care credeți că a fost cea mai dificilă perioadă a vieții și care ar fi fost drumul artistic într-un timp fără dictatură?

 

(Maria Pillat-Brateş alături de soțul ei, Ion Pillat, în 1915)

 

-Bunica mea, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, fusese şi ea crescută în spiritul altruismului creştin, fapt care explică nu doar devoţiunea cu care a îngrijit, ca soră de caritate, răniţii din Primul Război Mondial la un spital de ochi din Iaşi, alături de Regina Maria şi de surorile Brătianu, ci şi tăria cu care a îndurat încercările de mai târziu. Talentul a ajutat-o să devină o companioană  ideală pentru soţul ei căruia, împărtăşindu-i pe deplin viziunea poetică, i-a ilustrat poemele din ciclul Balcic şi din ciclul Povestea Maicii Domnului, precum şi coperta cărţii Antologia toamnei.
 

În acelaşi timp, vocaţia pentru artele plastice, i-a oferit Mariei Pillat o independenţă artistică, un reazem sufletesc şi o bogăţie interioară care au salvat-o în momentele de mare cumpănă. În anii 20-40, ea nu era doar soţia poetului Ion Pillat, ci şi o reprezentantă de marcă a pictoriţelor din epocă, alături de Rodica Maniu, Olga Greceanu, Lucia Demetriad-Bălăcescu, Nora Steriadi etc. După instaurarea regimului comunist la noi, ea a fost trecută pe lista neagră, ca indezirabilă, numele ei a fost şters din dicţionarele de artă şi nu i s-a mai permis să expună niciodată vreun tablou în saloanele de pictură ale vremii.
 

Mai mult, după cum bine ştiţi, a fost arestată în 1949 la Botoşani, pentru neplătirea unor taxe pentru o moşie deja naţionalizată. Într-o zi, pe când era închisă în penitenciar, împreună cu persoane acuzate de hoţie, a văzut un ciot de cărbune pe podea, l-a luat şi a început să deseneze pe un perete chipurile femeilor din încăpere. Mai târziu, le-a reprodus în creion pe o hârtie pe care am găsit-o în dosarul ei cu acuarele. Minunându-se de talentul ei, gardienii au rugat-o să le facă şi lor portretele, iar de atunci nu au mai umilit-o ca mai înainte. Eliberată după o lună din detenţie, a fost trimisă cu domiciliu forţat la Şumulău, un sat lângă Miercurea-Ciuc, pentru 5 ani.
 

La început, a locuit în pivniţa unei case de unguri, împreună cu o altă doamnă şi cu un general, trimişi, ca şi ea, în surghiun. Uneori, ea se aşeza pe treapta de sus a pivniţei care, când era cald afară, avea uşa larg dată în lături, lăsând vederii priveliştea unei grădini. Acolo, cu caietul de desen deschis pe genunchi, se apuca să picteze. Primise clandestin o cutie de acuarele şi pensule de la Pia, fiica ei, plecată în exil, din 1946, în străinătate. După un an şi ceva, s-a mutat la o familie care i-a oferit găzduirea într-o cameră de trecere. Acolo, mă primea şi pe mine, vara, când veneam cu tata s-o vedem.
 

Ca să poată supravieţui, atât spiritual cât şi material, a început să picteze, umplând în timp casele sătenilor cu tablouri. Acolo, în livada casei, mi-a făcut şi mie două portrete de neuitat. Norocul ei, ca să spunem aşa, a fost că în toată acea perioadă de restrişte, frumuseţea naturii înconjurătoare i-a alinat suferinţa, inspirându-i unele din cele mai minunate acuarele. Apoi, camaradele de exil şi ostracizatul general s-au adunat în jurul ei, formând o minusculă comunitate care îi ţinea bunicii mele de cald şi o încuraja.
 

Îmi aduc aminte, aveam pe atunci 5 ani,  dimineţile de august când plecam cu toţii să facem picnic pe malul Oltului. Mă puneau într-un coş de paie pe care bunica mea şi generalul îl duceau de câte o toartă. Mai am şi azi în auz glasurile lor împletite cu ale celorlalte două doamne, cântând împreună pe drum. Dacă cineva se întreabă azi cum era posibil aşa ceva, i-aş răspunde că imaginaţia, credinţa şi solidaritatea fac minuni. După încheierea domiciliului forţat, bunica mea s-a mai întors în timp de vreo trei ori la Şumulău, vara, ca să picteze. Satul acela devenise locul ei predilect de creaţie. A stat la o prietenă care, deoarece pierduse totul, n-a mai avut unde să se ducă şi a rămas până la sfârşit acolo.

 

 

Bunica mea a continuat să picteze până în ultimele zile ale traiului ei pe pământ. Picta cu sufletul şi această esenţă spirituală se degajă din toate tablourile ei, fie că reprezintă flori, fie chipuri, peisaje sau interioare. Portretul lui Ion Pillat la Miorcani (foto sus), în asfinţitul vieţii lui, este acuarela cu care am crescut şi care m-a însoţit de-a lungul vieţii. Nu mi-am închipuit însă niciodată că parcul şi conacul atât de dragi poetului şi atât de prezente în lirica sa vor ajunge, chiar donate Mitropoliei Moldovei, într-o asemenea degradare. Se împlinesc 19 ani de când mama mea, Cornelia Pillat, a făcut donaţia în speranţa că acolo, conform contractului, se va înfiinţa Centrul Pastoral şi Cultural Ion Pillat.  

 

 

”Nu a putut uita vreodată legătura cu pământul românesc care pentru ea era pământul Miorcanilor”

 

-Un alt destin excepțional este cel al Piei Pillat. Un extraordinar care vine și din natura aparte a Piei, din deciziile care aveau să îi schimbe brusc și iremediabil aproape cursul vieții, un alt posibil subiect de film care ar putea căpăta nota de documentar. Cum credeți că ar trebui să o cunoască cei de astăzi pe sora lui Dinu Pillat?

 

(Pia Pillat în 1967)

 

-Pia Pillat, căsătorită Fărcăşanu, a avut parte de un alt tip de exil decât mama ei. A ales fuga din ţară în 1946 pentru a-şi salva soţul, pe atunci şeful Tineretului Liberal, care era urmărit şi avea să fie închis şi condamnat la moarte de tribunalul comunist. După o evadare spectaculoasă, descrisă în romanul ei The Flight of Andrei Cosmin, Leo Cooper, 1972, şi tradus în româneşte de Mariana Neţ sub titlul Zbor spre libertate, Vremea, 2006, cei doi au ajuns în Italia, la Bari, de unde ulterior au plecat în America, lucrând o vreme la postul de radio Vocea Americii, în calitate de comentatori politici.


Eforturile lor de a mobiliza Occidentul pentru salvarea României de sub teroarea noului regim sovietizat n-au avut ecou într-o lume epuizată de război şi împărţită deja în sfere de influenţă la Tratatul de la Yalta. Exilul Piei a început aşadar sub semnul unei ostilităţi la care nu se aştepta. Nu după multă vreme soţii Fărcăşanu au fost concediaţi de la Vocea Americii. Pia a revenit în Europa, lucrând un timp ca guvernantă. Dupã divorţ, petrecut în 1955, s-a căsătorit cu medicul englez Antony Edwards şi s-a stabilit în Anglia.
 

În toată această perioadă, ea a trimis, cum a putut, pachete cu îmbrăcăminte, medicamente şi chiar produse alimentare pentru familia de acasă, greu încercată de vremuri. Fără ajutorul ei, nu ştiu cum s-ar fi putut descurca bunicile mele, lipsite de pensie, tata - şomer şi mama - cu un modest salariu de secretară la o şcoală sanitară. Cât timp tata a fost arestat, Pia s-a zbătut să adune, printr-o chetă internaţională, uriaşa sumă de bani necesară cumpărării lui şi a familiei printr-o filieră care înlesnea astfel plecarea definitivă a indezirabililor în străinătate. Soarta însă a făcut ca filiera să fie descoperită şi suprimată, iar amnistia din 1964, devenită posibilă sub presiunea Occidentului, să îi elibereze pe toţi deţinuţii politici supravieţuitori.
 

În 1965, Pia a revenit, pentru o săptămână în ţară, după 19 ani de absenţă, şi atunci am cunoscut-o cu adevărat, deşi multă vreme corespondasem cu ea. Clocotea de viaţă, avea o inteligenţă strălucitoare şi un farmec de nespus. Fizic, era mama ei în miniatură, avea ochii ei adânci şi calzi, dar nu atât de trişti, era sveltă, graţioasă în mişcări, râdea nestăvilit, tot ca mama ei. Avea o înţelegere nemărginită pentru cei în suferinţă, modelul ei de viaţă fiind Maica. De aceea, poate, s-a înscris ca voluntară în Organizaţia umanitară a Samaritenilor din Hereford, unde a lucrat mulţi ani, salvând de la moarte atâtea suflete deznădăjduite.
 

Ar fi putut ajunge o mare scriitoare, pentru că avea talent cât carul, şi era cuprinsă de geniu, atunci când povestea. Dovadă rămân scrisorile ei către noi, scrisori pe care le-am adunat în volumul Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia Pillat, Humanitas, 2009. A optat însă pentru viaţă în sensul cel mai nobil al altruismului creştin. Nici ea, deşi departe de ţară, nu a putut uita vreodată legătura cu pământul românesc care pentru ea era pământul Miorcanilor, unde copilărise şi unde îşi petrecuse adolescenţa. 

 

 

”Voinţa, dârzenia şi decenţa, cele trei componente esenţiale ale lecţiei pe care am primit-o de la mama”    

 

-Cornelia Pillat. Mama dumneavoastră, soția lui Dinu Pillat. Ați trăit și ați simțit o iubire pe cât de extraordinară pe atât de dureroasă, cea a părinților dvs. Cu soțul în închisoare, cu un copil căruia i-a vegheat mereu liniștea, dar pe care l-a învățat că libertatea este relativă și periculoasă uneori, Cornelia Pillat a suferit, dar parcă mai mult a iubit. Ce personaj ar putea fi mama dumneavoastră într-o istorie nescrisă a acestei Românii?

 

(Cornelia Pillat în anii 80)

 

-Într-o carte de istorie a României, mama mea nu poate rămâne decât sub numele de Cornelia Pillat. Ea şi-a creat propriul personaj prin felul exemplar în care a trăit. Ca istoric de artă, şi-a canalizat puterea creatoare şi pasiunea pentru frumos în studierea picturii murale din bisericile de tradiţie bizantină de la noi, din epoca lui Matei Basarab. Adesea o surprindeam în casă lipind cu migală preţioasele vase vechi din care rămăseseră numai cioburi, sau reparând ţesătura unor la fel de vechi broderii ori covoare. Îmi arăta că „cicatricile” de pe obiectele recuperate astfel le făceau sã fie cu atât mai iubite.
 

Toată viaţa s-a străduit să redea fărâmele întregului, prin cusut, lipit, scris. Şi-a adunat amintirile într-o carte, Eterna întoarcere, DU Style, 1996, reluată în Ofrande, Universalia, 2002, în care a făcut din suferinţele trăite o comoară de lumină, dăruind-o şi altora. Considera că încercările fuseseră trepte pe care suise pentru a-şi sublima durerea, într-o înţelegere de sine mai adâncă. Şi-a desăvârşit retrospectiv iubirea  pentru tata, stins atât de timpuriu, până când a transformat-o într-o bijuterie. Şi, să nu uităm că, după moartea soacrei şi a soţului ei, a reluat lucrul lor la proiectul operelor complete ale poetului Ion Pillat, conform testamentului său literar, izbutind să îngrijească trei ediţii în câte 6 volume, neegalate până azi de nimeni. Voinţa, dârzenia şi decenţa sunt cele trei componente esenţiale ale lecţiei pe care am primit-o de la mama. 

 

 

”Nu a vrut să se servească de celebritatea soţului ei”

 

- Ioana Celibidache. Născută în familia Procopie-Dumitrescu, cea a bunicii dumneavoastră. Soția marelui dirijor Sergiu Celibidache și pe care ați cunoscut-o la Paris foarte târziu, pe când artista avea 85 de ani. O mătușă de poveste, așa cum ați numit-o chiar în titlul cărții pe care ați dedicat-o acestei excepționale femei. Dacă ați fi cunoscut-o, să spunem, cu 30-40 de ani mai devreme, v-ar fi influențat în vreun fel viața, deciziile?

 

(Ioana Celibidache)

 

-Am avut într-adevăr şansa ca Ioana, plecată în toamna naşterii mele în exil, în Franţa, să mă caute într-un târziu, vreme de trei ani, şi să mă găsească până la urmă, graţie albumului Maria Pillat-Brateş. Pictură şi reverie, Universalia, 2006, la care am lucrat împreună cu poeta Doina Uricariu. Un prieten comun i-a arătat cartea la Paris iar ea, parcurgând-o şi văzându-i reproduse acuarelele şi desenele, a fost cuprinsă de nostalgia copilăriei petrecute în preajma mătuşii, tante Marie. A vrut să mă cunoască, atunci, neapărat, să facă o punte între legăturile întrerupte demult cu familia noastră.
 

Cele două săptămâni, una în toamna anului 2009 şi cealaltă în primăvara anului 2011, au fost  timpul nostru de aur în care ea mi-a povestit cu frenezie şi cu geniu viaţa ei lângă celebrul dirijor, dar şi trăirile ei de pictoriţă, cunoscută sub numele „Ioana”. Nu a vrut să se servească de celebritatea soţului ei pentru a se impune ca artistă în saloanele franceze de artă plastică. A izbutit să o facă prin propriul ei talent. I-am pus într-o seară aceeaşi întrebare: cum ar fi fost dacă ne-am fi cunoscut cu câteva zeci de ani în urmă? Iar ea mi-a răspuns pe gânduri că atunci nu ar fi avut răgaz pentru mine, fiind prea solicitată de viaţa alături de Sergiu.

 

 

”Tata s-a întâlnit cu torţionarul său, i-a întins mâna şi i-a spus că l-a iertat”

 

-Doamnă Monica Pillat, sunteți, iată, ultima descendentă a unei familii al cărei destin este sinonim cu sacrificiul. Cum priviți astăzi înapoi? Sunteți supărată pe țara dvs. pentru atâta suferință adunată?
 

-Este drept că am suferit, dar nici pe departe atât de mult ca tata, ca bunica mea paternă, ca mama, ca Pia. Comoara mea a fost iubirea cu care m-au înconjurat ai mei, iar încercările prin care ne-a fost dat să trecem, împreună şi fiecare în parte, ne-au apropiat şi mai adânc unii de alţii. Dacă părinţii şi bunicele mele (am să vă povestesc odată şi despre bunica mea maternă, Ecaterina Filipescu) nu au privit cu mânie înapoi, de ce aş face-o eu? După eliberarea din detenţie, tata s-a întâlnit cu torţionarul său din întâmplare, i-a întins mâna şi i-a spus că l-a iertat. Omul s-a făcut alb ca varul la faţă, iar mai târziu se pare că s-ar fi sinucis.
 

Mă supără însă delăsarea în care se complac autorităţile clericale în privinţa conacului de la Miorcani, pentru că nu pot înţelege lipsa de respect a prezentului pentru trecut.  

 

(Dinu și Cornelia Pillat alături de fiica lor, Monica Pillat, în 1967)

 

-Care credeți că ar putea fi, astăzi, lecția pe care am avea a o învăța din destinul femeilor din familia dvs.?
 

-Că suferinţa poate să călească un caracter, dar îl poate şi distruge. Că iubirea e o torţă care nu lasă să se aştearnă întunericul uitării pe cei de dincolo. Că împlinirea unui destin, în sensul ieşirii din durere la limanul luminii, se întinde pe mai multe generaţii. Mama mea şi mai târziu eu am avut privilegiul de a ne răzbuna familia în scris. Dau acestui cuvânt sensul explicat de Constantin Noica în Sentimentul românesc al fiinţei şi anume: răzbunare înseamnă resuscitarea binelui şi a bunătăţii după răul care le-a nimicit.

 

 

 

 

Monica Pillat este fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat. Născută la 8 octombrie 1947, la Bucureşti, este membră a Uniunii Scriitorilor, secţia poezie. Absolventă a Facultăţii de limbi germanice, secţia engleză-română (1970). Doctorat în literatură comparată (1978). Profesor în domeniul literaturii engleze şi americane, la catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970-1972) şi apoi la catedra de literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea Bucureşti (1973-2005). A publicat, printre altele: Biruinţa unei iubiri. Dinu şi Nelli Pillat, Ed. Humanitas, 2008; Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pia Pillat, Ed. Humanitas, 2009; Dinu Pillat. Aşteptând ceasul de apoi, Ed. Humanitas, 2010, Minunea timpului trăit. Pagini din corespondenţa Monicăi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat, Ed. Humanitas, 2010; Dinu Pillat. Tinereţe ciudată şi alte scrieri, Ed. Humanitas, 2011; Dinu Pillat. Spectacolul rezonanţei, Ed. Humanitas, 2012. Povestind despre atunci cu Barbu Cioculescu, Ed. Humanitas, 2012.

 

(Fotografii din Arhiva familiei Pillat)

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store

Urmărește-ne și pe Google News

Daniela Bejinariu: Sunt binecuvântată să fi reușit să văd țesătura propriei vieți și să îmi înțeleg, în sfârșit, misiunea!
Daniela Bejinariu crede în Cuvânt ca poezie și rugăciune. O delicatețe sufletească dublată de un șuvoi de gânduri preumblate prin săli de tribunal, pe scene de folk sau în cenacluri literare. A ales Poezia, dar crede în forța lor, a tinerilor, de a schimba un sistem care, acum, ”fără scrupule ia puștoaice fascinate de instituțiile juridice și le mestecă și le scuipă când s-a stricat toată bucuria în ele”.
Angelo Segall: În Botoșani sunt clădiri cu arhitecturi de invidiat / Teatrul e legat de istoria orașului, mândria populației
S-a născut în Botoșani, oraș pe care l-a părăsit în urmă cu multe decenii, stabilindu-se în Canada. A rămas, însă, fidel amintirilor. Amintiri despre locuri, oameni, întâmplări care acum au ajuns în paginile unei cărți.
Nepoata lui George Enescu, mărturisiri emoționante despre fratele și fiica marelui muzician: George compusese prima Rapsodie înainte să se nască tata
Geniile au purtat dintotdeauna pe umeri poveri care în timp au devenit legende. Iubiri neîmplinite, fugare răscoliri ale destinului, frământări artistice care trec de limita normalului omenesc. George Enescu nu a făcut excepție. Cu toate acestea, geniul botoșănean a reușit până la final să păstreze nu doar în aparență un caracter integru, o fidelitate tulburătoare față de neamul şi de familia sa, un respect neștirbit pentru omul simplu.
Ștefan Teișanu: Nu ajungi ușor și nici des la Darabani / Cu cât mai imposibil, cu atât mai dătător de energie și de speranță totul
În fiecare sfârșit de vară urci către Nord. Un spațiu până în urmă cu niște ani aproape fără nume, fără identitate, fără speranță. A urca în Nord a devenit, astăzi, o călătorie către cunoscut. De la un an la altul mai cunoscut! De nouă ani, Darabaniul își dezvăluie comorile istorice, culturale, turistice, chiar și economice sau sociale. Pentru că Nordul începe să se dezvolte, să nu se mai rușineze de ale sale, dar mai ales învață Nordul să primească oaspeți.
Dan Sociu: În momentele cele mai dure pe care le-am trăit, acelea de durere fizică extremă, era un punct în care eram salvat
Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei douămiiste, dar şi un jurnalist de atitudine, fiind deseori implicat în activismul ecologist. 
POVESTEA tânărului din Botoșani care aduce pe Pietonalul Unirii un festival culinar cum n-a mai fost: Pături pe iarbă, hamace între copaci, concerte stradale și... chef Foa – VIDEO & GALERIE FOTO
Botoșaniul și botoșănenii au rămas de prea mult timp captivi în seria festivalurilor care presupun mici și bere la pahar, într-un decor de terase învăluite în fumul grătarelor.Orașele mari se bucură de aproape 10 ani de evenimente stradale cu muzică de calitate și incursiuni culinare în jurul lumii.
Povestea impresionantă a Alexandrei, ”Fata cu cărțile”: Din Botoșani în Cipru și înapoi în România, pentru a ajuta copiii bolnavi – GALERIE FOTO
A visat mereu în cuvinte. Să le scrie, să ademenească poveștile și să le redea vieții. Cu timpul, între ea și cuvânt a apărut o sfiiciune de neînțeles, un soi de teamă, de neîncredere. Atunci a avut curajul să pună punct și să o ia de la capăt. Nu știa că, într-un alt fel, într-o altă lume, se va întoarce la cuvânt. Cuvântul din carte.
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți
Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
Sondaj
Credeți că trebuie limitată la 30 km/h viteza pe șoseaua de la Lebăda?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
De Sfântul Nicolae copiii vor primi un pachețel simbolic cu dulciuri din partea mea. Le-am cumpărat biscuiți, bombonele, ciocolățică și o napolitană. De Crăciun vor primi un dar din partea Primăriei. Așa că, nu vom mai strâ ...
Curs valutar
2 decembrie 2022
EUR
Euro
4.9297 lei
USD
Dolarul SUA
4.6851 lei
CHF
Francul elveţian
5.0142 lei
GBP
Lira sterlină
5.7419 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.4938 lei
XAU
Gramul de aur
271.1673 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2417 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2044 lei
AUD
Dolarul Australian
3.1935 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.4860 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2023 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6629 lei
Vremea
astăzi
Botosani
-1.2 o C
Dorohoi
-1.4 o C
Bucecea
-0.2 o C
Darabani
-2.1 o C
Saveni
-1.2 o C
Ştefăneşti
2.5 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.