„E timpul să normalizăm alegerea de a nu bea și de a substitui alcoolul ca liant social cu orice care să nu producă dependență”, spune scriitorul Andrei Gogu, 31 ani, autorul romanului premiat „Tatăl meu care ești pe pământ”, într-un interviu pentru publicul HotNews.
Andrei Gogu a pornit acest roman de la propria experiență biografică, cu un tată alcoolic, care a murit când scriitorul avea 21 de ani.
„Jumătate din riscul de a deveni alcoolic provine din factori genetici, iar unul din zece oameni are un număr redus de beta-endorfine în sistemul opioid al creierului, ceea ce înseamnă că alcoolul chiar îi umple „golul din suflet”. Nu sunt naiv să cred că putem scăpa ușor de alcool”, spune el în discuția cu HotNews.
Complexitatea romanului a fost apreciată, atât național, cât și internațional. Andrei Gogu a fost premiat cu Tânărul Prozator al anului 2025, cu Premiul „Ovidiu Verdeș” pentru Debut acordat de Observator Cultural, cu Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, cât și cu Premiul Book to screen.
Alcoolismul își face simțite consecințele asupra personajelor din carta „Tatăl meu care ești pe pământ”, însă absența taților, neputințele sau judecățile acestora formează firul roșu care leagă acțiunea. Andrei Gogu nu doar își pune cititorii față în față cu adevăruri incomode, care-i pot răscoli sau chiar enerva, deși nu sunt lipsite de umor, și nu doar arată o hartă dramatică a societății românești, ci, printre rânduri, propune și soluții, sau cel puțin lasă la iveală un sentiment de speranță care încă nu a fost abandonat pe deplin de oameni.
– Romanul face o analiză lucidă a societății românești și bifează punctele lacunare sau problematice ale acesteia. Urmărim viețile celor doi protagoniști care par că țin în brațe România cu necazurile și lucrurile nespuse din ea, iar dacă cineva vrea să ne înțeleagă mai bine țara, o poate face prin paginile cărții. E romanul o înșiruire de semnale de alarmă la care ar fi bine să deschidem ochii, cum priviți lucrurile?
– Andrei Gogu: Am căutat să arăt firele invizibile ale narativelor false care domină mentalitatea colectivă și ne divizează, iar pentru a reuși, nu am cenzurat niciun subiect polarizant. Sigur că aș fi putut diseca o singură temă, dar sunt viețile noastre monotematice? Nici cele ale protagoniștilor mei. Ar fi distopic ca la naștere să ni se atribuie o singură temă care să ne marcheze viața: „Tu, copile, vei interacționa doar cu alcoolismul. Tu, fato, doar cu feminismul. Tu, rasismul. Tu, sănătatea mintală. Tu, traumele transgeneraționale. Tu, avortul. Tu, educația sexuală. Tu, pseudospiritualitatea.”
Sigur că pentru unii cititori poate fi copleșitor să le întâlnească pe toate țesute în aceeași poveste, dar nu e viața copleșitoare în sine? Am căutat s-o redau în toată complexitatea ei ostensibilă, prin doi tineri care aleg să verbalizeze tot ceea ce generațiile dinaintea lor au ales să tabuizeze.
– Deși povestea este ficțiune, experiența dumneavoastră biografică a stat la baza construcției romanului. Alcoolismul este una dintre tematicile puternice ale acestuia. Pornind de la asta, cum vedeți impactul alcoolului în societatea noastră și cât de important este să vorbim despre asta în spațiul public și de ce?
– Nu cred să existe familii extinse în România care să n-aibă măcar un membru alcoolic. Se râde despre acest subiect, alcoolicul e comic relief sau abuzator în sute de cărți, piese de teatru, filme și seriale de la noi.
Prea puțin se scrie sau se vorbește despre cauzele sistemice din spate, despre cum societatea încurajează consumul de alcool la mai toate evenimentele publice, private sau momentele importante din viața unui om, ca apoi să te condamne dacă ajungi dependent de un drog care e făcut să dea dependență.
Majoritatea trăim într-o ipocrizie colectivă în care ungem fiecare interacțiune socială cu alcool, pentru ca apoi să-i judecăm pe cei care ajung dependenți, întrebându-ne de ce nu pot fi și ei „normali”, „ca tot omul” care bea puțin și nu devine alcoolic.
Ei bine, jumătate din riscul de a deveni alcoolic provine din factori genetici, iar unul din zece oameni are un număr redus de beta-endorfine în sistemul opioid al creierului, ceea ce înseamnă că alcoolul chiar îi umple „golul din suflet”.
Nu sunt naiv să cred că putem scăpa ușor de alcool. E îmbibat în cultură, în cântece, în mituri, în povești din folclor, în reclamele care ne mint că băutura îi ține pe oameni aproape, că elimină plictiseala, stresul, durerea și anxietatea. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să vorbim despre traumele cauzate de acesta. E timpul să normalizăm alegerea de a nu bea și de a substitui alcoolul ca liant social cu orice care să nu producă dependență, iar pe dependenți să-i privim ca pe responsabilitatea noastră colectivă și nu ca pe o tragedie cauzată de o alegere individuală. De ce? Pentru că tăcerea și negarea perpetuează ciclul de suferință.
Sursa https://www.hotnews.ro
