Din anul 2002, Irina Buta locuiește într-un salon de spital din Drobeta Turnu Severin. Da, spitalele nu sunt pentru asemenea situații. Conform normelor contractului pe care spitalele îl au cu Casa de Asigurări de Sănătate, internarea unui pacient poate dura maximum 365 de zile. Dar aici, la ușa salonului cu trei paturi, o găsesc zâmbind pe Irina, într-o dimineață de iulie. Lângă ea se afla Ileana Moescu, asistenta șefă a secției, de care Irina este vizibil atașată.
În anul 2002, „așa-zisa Buta Irina”, așa sună adresarea inumană din documente, a ajuns la Drobeta Turnu Severin, adusă din București, de la Spitalul „Obregia”, ca „persoană necunoscută”, după ce fusese găsită pe stradă.
Nu avea acte sau familie. Nu cunoștea pe nimeni, nu o cunoștea nimeni.
Suferă de retard mintal, dar, pentru că a spus că o cheamă Irina Buta, așa a fost trecută și în documente: „așa-zisa Buta Irina”, povestește Elena Bololoi, directoarea de îngrijri a spitalului. „În 2002, când a venit, i s-a alocat un număr aleatoriu pentru foaia de observație. A fost trecută în acte ca «necunoscuta zisă Buta Irina» și i s-a alocat un număr al foii de observație”.
Directoarea nu cunoaște exact contextul în care Irina a fost transferată atunci din București.
Încă de atunci s-au făcut primele demersuri pentru a fi identificată, afirmă directoarea de îngrijri: „De la acel moment, ușor-ușor, spitalul a încercat să o identifice și a luat legătura și cu alte instituții: cu asistența socială și Ministerul Afacerilor Interne. Ea nu avea niciun act de identitate”.
Spitalul a mai avut, de-a lungul anilor, alți trei pacienți neidentificați. „Pe doi dintre ei am reușit să îi identificăm, după mulți ani”, spune Elena Bololoi.
În cazul Irinei, deși s-au făcut demersuri și comunicări cu Ministerul Afacerilor Interne, s-a eșuat. Repetat. „La un moment dat, în anul 2023, Poliția spunea că este posibil să îi fi identificat părinții, care nu erau în țară. Urma să se încerce contactarea lor prin Interpol. Însă nici până în prezent nu am primit un răspuns. Toate demersurile din acești 24 de ani nu au avut niciun rezultat”, spune Elena Bololoi, directoarea de îngrijiri.
„Ea este o ființă, există, dar nu are identitate”. De aici ar putea începe o discuție constituțională și juridică intensă, dar adevărul Irinei e mai simplu:
Pe lângă faptul că centrele de asistență socială refuză „sec” să preia pacienți internați pe termen lung în spital pe motiv că nu au locuri libere, situația Irinei, care nu are acte și o identitate oficială, a reprezentat și ea o piedică, explică directoarea de îngrijri din spitalul care o găzduiește.
„S-au făcut demersurile pentru identificarea ei, a fost inclusiv amprentată, dar în toți acești ani nu s-a reușit identificarea ei. Motiv pentru care a rămas la noi”, spune și asistenta șefă Ileana Moescu.
Ileana Moescu, asistenta șefă a Secției de Psihiatrie Cronici de la Drobeta Turnu Severin, lucra de 6 ani în secție când „a primit-o” pe Irina, acum 24 de ani. Pe atunci, secția de Psihiatrie era la Gura Văii, puțin în afara orașului. Acum, secția s-a mutat temporar în oraș, pentru ca sediul de la Gura Văii să poată fi renovat.
„Ei ne văd ca pe familia lor. Mulți dintre ei sunt aici de mulți ani. Au crescut, au îmbătrânit aici, de-a lungul anilor”, spune Ileana Moescu despre pacienții din secție.
Irina, adaugă ea, e în aceeași situație. Nu cunoaște un alt mediu, de decenii. „Nu are amintiri despre vreo familie sau cineva cunoscut”.
Pentru că trăiește de atâția ani în Spitalul din Drobeta Turnu Severin, „viața în spital pentru Irina este o normalitate. Este apropiată de noi, de personalul de aici. Zâmbește, râde. Este deschisă, comunică în felul ei. Dar limitat, din cauza retardului mintal de care suferă”, o descrie Elena Bololoi, directoarea de îngrijri a spitalului.
Însă faptul că pentru Irina nu a existat, de-a lungul anilor, „nicio posibilitate să fie dusă într-o altă instituție care, practic, să o ajute să se dezvolte mai mult, și acest lucru a dus, cu siguranță, la un regres al stării ei”.
Elena Bololoi spune că, pentru diagnosticul Irinei, „recuperarea se face mai ales la vârstă tânără, în centre specializate, pentru a încerca să reduci retardul și să adaptezi persoana, să aibă o viață cât mai normală și să se încerce și integrarea ei în comunitate. Dar anii aceștia nu i-au permis acest lucru.”
„Nici noi, ca societate, nu am fost pregătiți. Și cred că nu suntem pregătiți nici în momentul de față.”
Ce a putut să facă spitalul „a fost să nu îi dăm drumul pe stradă. Eu sunt convinsă că și în cazul ei ar fi posibilă o soluție. Dar undeva, cineva nu face mai mult”, adaugă Elena Bololoi.
Pacienților internați aici le place foarte mult să primească cadouri, mai povestește Ileana Moescu. În ziua în care am vizitat secția, Irina purta un ceas, o brățară și o pereche de cercei, toate primite cadou de la personalul medical de aici. Era fericită că le-a primit și le-a arătat zâmbind.
„Tuturor le plac ceasurile, cerceii. Avem colege care le mai aduc astfel de lucruri din ce au acasă: un ceas, o pereche de cercei, le prind părul. Ne văd pe noi, personalul medical, că ne schimbăm atunci când terminăm programul de lucru și își doresc și ei. Pentru că sunt permanent aici, nu pleacă acasă, ca alți pacienți, încercăm să le facem câte o bucurie”, spune Ileana Moescu.
Sursa https://www.hotnews.ro
