Adesea, când părinții își aud copiii plângându-se de plictiseală, tind să devină iritați, frustrați sau să se simtă vinovați. Replici precum „Cum să te plictisești? Doar ai atâtea jucării!” sau „Te plictisești? Hai că am eu o listă de treburi casnice!” sunt comune. Specialiștii în parenting avertizează că oferirea unei liste de activități sau lăsarea copiilor să se descurce singuri nu sunt soluții eficiente. Este esențial să transformăm plictiseala într-o experiență pozitivă.
Lizzie Assa, expertă în educație și autoarea cărții „But I'm Bored”, a identificat un tipar comportamental al părinților: fie oferă o listă de activități, fie îi lasă pe copii să se descurce singuri. Niciuna dintre aceste abordări nu funcționează, susține autoarea. „Prima variantă creează dependență, iar a doua este percepută de copii ca fiind o respingere.”
Experta subliniază că părinții nu pot și nu ar trebui să-și distreze copiii constant. Implicarea excesivă duce la epuizarea părinților și privează copiii de oportunitatea de a-și dezvolta abilități esențiale.
Experta propune cinci abordări pentru a încuraja jocul independent.
Prima întrebare pe care părinții ar trebui să și-o pună este dacă s-au conectat cu adevărat cu copiii în ziua respectivă. Nu este vorba de conexiuni superficiale, ci de o prezență autentică, cu privit în ochi și atenție deplină. De exemplu: „Te-am auzit râzând destul de tare la emisiunea X din această dimineață! Ce te-a distrat atât?”
Mulți copii sunt obișnuiți să li se spună ce și cum să facă, simțindu-se pierduți fără îndrumare. Uneori, „mă plictisesc!” înseamnă, de fapt, că micuțul are nevoie de părintele său. O reconectare cu copilul îl ajută să se simtă mai confortabil emoțional și mai încrezător în joaca sa independentă.
Nu de puține ori, plictiseala semnalează o lipsă esențială: odihnă, mâncare, mișcare sau o problemă emoțională. Părinții ar trebui să se întrebe: când a mâncat copilul ultima dată? A dormit suficient? A stat în casă toată ziua și ar vrea să iasă afară? Uneori, „mă plictisesc” înseamnă „mi-a scăzut glicemia” sau „sunt epuizat și nu știu să mă relaxez”.
Această frază este jucăușă, elimină presiunea și presupune că ei știu deja ce vor. Scenariul se inversează: copilul este cel care refuză ajutorul, nu cel căruia i se refuză ajutorul.
Această abordare oferă un cadru de colaborare. Părintele invită copilul să-și rezolve problema, nu o rezolvă în locul lui. Îl învață pe copil să identifice ce vrea să facă. În timp, abilitățile de rezolvare a problemelor se vor îmbunătăți. Copiii vor învăța să spună: „Mă plictisesc! Bine, dar vreau să fac ceva ce știu deja sau să încerc ceva nou? Poate aș putea reconstrui corabia pe care am făcut-o săptămâna trecută, dar o voi face mai mare, îi voi mai adăuga încă un catarg!”
Sursa https://www.hotnews.ro
