Unul dintre cei mai apreciaţi artişti politici contemporani vorbeşte, într-un interviu pentru publicul HotNews, despre arta sa care confruntă publicul cu unele dintre cele mai mari tragedii ale timpurilor noastre. „Să fii informat e o formă de a-ți păstra umanitatea în viitor. A ignora tragedia altor oameni înseamnă să arăți o lipsă de umanitate”, spune Alfredo Jaar, un artist născut în Chile, care trăiește în New York și care expune în locuri aflate în centrul atenției bucăți de realitate din zone adesea ignorate.
„Ai asistat la discursul meu de aseară? Și atunci cum crezi că-mi poți lua un interviu? Măcar te-ai documentat, ai citit despre cine sunt eu?”, spune artistul, la începutul conversației.
Cine e el? Este Alfredo Jarr, un artist contemporan care a expus, a vândut, a scandalizat și a cucerit publicul în marile centre ale lumii — de la Times Square la Piccadilly Circus. Iar Alfredo Jaar ştie foarte bine acest lucru şi nu se străduieşte să-l ascundă.
Recent, artistul a venit în România pentru a vorbi publicului la Festivalul Unfinished, organizat de Fundaţia Eidos. Nu despre trofee, recorduri sau „binele pe care arta îl face” a vorbit el pe scenă. Ci despre războaie, foamete, cinism politic și eșecul instituțiilor din toată lumea.
Iar oamenii l-au aplaudat îndelung. Pentru a acoperi tăcerea grea pe care a lăsat-o discursul său, dar, mai ales, pentru că l-au văzut aşa, ca pe un vizionar, care nu-şi îngăduie niciun filtru atunci când spune lucrurilor pe nume.
Alfredo Jaar este una dintre cele mai cunoscute voci ale artei politice contemporane. Este artist, arhitect și cineast stabilit la New York, cunoscut pentru instalații și intervenții publice despre politică, memorie și imagine.
Printre lucrările sale, devenite reper, se numără:
Alfredo Jaar a vorbit, pentru publicul HotNews.ro, despre felul în care îşi propune să-şi cucerească publicul, inclusiv de ce îşi construiește apariţiile ca pe nişte lecţii despre lume, fără să ignore partea întunecată a ei. Şi a vorbit şi despre arta sa. Pentru majoritatea celor care nu-l cunosc.
HotNews.ro: Pentru cei care vă întâlnesc munca astăzi: înainte să vedem vreo imagine, ce ar trebui să înțelegem despre felul în care gândiţi o apariție publică și o lucrare — și ce, din punctul dumneavoastră de vedere, asta e ceva diferit?
Alfredo Jaar: Ceea ce numim „lumea artei” nu e un monolitic. Lumea artei e un sistem de lumi diferite, iar cea mai mare parte din ce se întâmplă în lumea artei e ficțiune. Dar există şi un mic segment al care e mai interesat de realitate și de reacția la realitate. Eu aparțin acelei părți mici.
Toată munca mea a răspuns mereu contextului. În toată cariera mea, nu am creat niciodată, dar niciodată, o lucrare care să fie un produs pur al imaginației mele. Nici nu știu cum s-ar face, pentru că eu nu am studiat arta. Sunt arhitect. Iar pentru un arhitect, contextul e totul. Așa că tot ce fac e să reacționez la context.
În prelegerile mele, spun povești despre lume și îmi împărtășesc reacțiile la anumite situații din jurul lumii. Asta fac. Iar între aceste povești, îmi arăt lucrările. Munca mea nu e scoasă din context. Ca să explic o lucrare, trebuie să arăt contextul.
De pildă, dacă prezint o lucrare despre migrație, mai întâi le arăt oamenilor problema migrației. Ilustrez cu imagini și filme: iată problema, priviți ce se întâmplă, iată cum reacționează politicienii etc. După ce explic contextul, arăt lucrarea mea.
Când un pictor își prezintă lucrările, el poate arăta 155 de tablouri. Unu, doi, trei, patru și tot așa… Și își va explica starea de spirit: „asta e așa, asta e altfel”. Când eu țin o prelegere, prezint contextul, apoi lucrarea. Contextul doi, lucrarea doi. Contextul trei, lucrare. Și gata — pentru că asta ia o oră și jumătate.
– Şi oamenii ce părere au despre asta?
– Presupun că oamenii sunt surprinși, fiindcă vin la un „artist talk” așteptând să vadă artă. Și, dintr-odată, eu petrec 80% din timp vorbind despre lume și 20% despre ce am făcut eu în legătură cu ea. Nu vreau să folosesc cuvântul „educație”.
Poate că unii au fost informați, poate că unii au fost educați de discursul meu. Presupun că ating un nerv, unul sensibil. Fiindcă e adevărat: oamenii sunt astăzi anesteziați de ceea ce se întâmplă și se simt neputincioși. Când, însă, cineva le arată realitatea, le arată de ce sunt neputincioși și că poate se mai pot face lucruri, cred că asta provoacă o reacție foarte pozitivă. Cred că asta s-a întâmplat. Sper că asta s-a întâmplat.
– Fiecare tragedie atinge un nerv. Dar de ce reveniţi atât de necruțător la ceea ce e mai rău în lumea noastră?
– Pentru că nu știu care e „binele” lumii noastre. Sunt orb. Nu-l văd. De fapt, voi face o analogie. Tocmai am făcut o expoziție în Italia, numită „Inferno and Paradiso” — Infern și Paradis. Pentru această expoziție am invitat 20 de fotoreporteri, fotojurnaliști din toată lumea: bărbați, femei, generații și etnii diferite.
Le-am cerut să îmi dea două fotografii. Una pentru Infern — o imagine făcută de ei, cea care le-a dat coșmaruri, pentru că au asistat la ceva îngrozitor, doar una din toată arhiva. Pentru Paradis — o imagine frumoasă. O imagine care le-a dat bucurie că au fost acolo, martori ai acelei scene.
Apoi, cu aceste imagini de Infern și Paradis, am făcut o instalație: 20 de proiectoare de diapozitive, într-un spațiu foarte mare și întunecat, proiectând simultan cele 20 de imagini ale Infernului, timp de 20 de minute. În felul ăsta, îi obligăm pe spectatori să intre și să petreacă 20 de minute privind aceste imagini – cel puțin un minut pentru fiecare imagine. Pentru că timpul mediu pe care un vizitator îl petrece în fața unei lucrări de artă este de trei secunde – asta e o constatare științifică. Şi e îngrozitor!
Noi, artiștii, muncim o viață întreagă ca să creăm o lucrare, o instalăm într-un muzeu, și spectatorii petrec, în medie, trei secunde în fața ei. Proiectul acesta îi ruga, îi forța: stați 20 de minute, vă rog. Apoi, după 20 de minute, toate proiectoarele schimbau, simultan, pe imaginile Paradisului – încă 20 de minute. Dacă voiai să vezi a doua jumătate, trebuia să rămâi. A fost un mic truc ca să îi ținem.
De ce vă spun asta? Pentru că, atunci când am abordat acești fotoreporteri incredibili – foarte cunoscuți, au lucrat în toată lumea, au acoperit tragedii – și le-am cerut aceste două imagini, toți, fără excepție, au spus: „Pentru Infern știu exact ce imagine îți dau. Dar pentru Paradis n-am idee”. A trebuit să se gândească. Să caute dacă, poate, în arhiva lor există o imagine frumoasă: un copil zâmbind, un peisaj cu un soare frumos, orice. Au trebuit să caute. De ce?
Pentru că trăim vremuri foarte întunecate. Cred că partea de infern a vieților noastre, a lumii noastre, apasă prea tare în raport cu puținele momente fericite. Dacă ești cetățean al acestei lumi, dacă ești informat și conștient de starea lumii de azi, e practic imposibil să fii fericit. E imposibil. Poți fi fericit din motive personale – ai un job bun, o viață bună, o familie frumoasă. Dar, dacă treci dincolo de asta, vezi că trăim într-o lume foarte întunecată.
Așa că, pentru că reacționez la context, sfârșesc prin a reacționa la acest context tragic în care trăim.
– Vi se pare că prezentul e întunecat în mod special sau așa a părut și de-a lungul vieții?
– Nu știu cum s-au simțit cetățenii lumii în alte epoci, dar, în cazul meu, m-am născut în ’56 și am observat mai întâi mișcarea studențească din ’68, cu proteste peste tot în lume. Aveam doar 12 ani, dar îmi amintesc bine tineri protestând în diverse țări. Pentru că Mai ’68 nu a fost doar la Paris — se întâmpla la Mexico City, la Tokyo, la Chicago. Apoi a venit lovitura militară din Chile, în ’73. Și atâtea alte tragedii — așa-numitul război din Irak, care a fost de fapt un masacru în Irak, și atâtea tragedii în Orientul Mijlociu. Apoi genocidul din Rwanda, în ’94. Și multe altele. Acum trăim multiple crize geopolitice. Nu e doar Gaza și Cisiordania, nu e doar Ucraina. Sunt și Congo, Sudan, Myanmar, atâtea alte locuri. Din perspectiva mea, a experienței mele, momentul ăsta e incredibil de întunecat. Sunt sigur că și alții, în alte epoci, au trăit același tip de întuneric. Dar pentru generația mea, acum, e într-adevăr un moment foarte sumbru.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
