Masacrele de la Galați și Dorohoi, produse la final de iunie și început de iulie 1940, obligă la o nouă privire asupra începutului Holocaustului din România, spune istoricul Adrian Cioflâncă.
Masacrele de la Galați din 30 iunie 1940 și de la Dorohoi din 1 iulie 1940 sunt prezentate de istoricul Adrian Cioflâncă drept episoade care schimbă felul în care este citit începutul Holocaustului din România. Contextul era cel al retragerii armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei, după ultimatumul sovietic venit pe fondul Pactului Ribbentrop-Molotov semnat între Germania nazistă și URSS.
În cazul Galațiului, istoricul arată că autoritățile militare au blocat în zona gării aproximativ 2.000 de persoane care veneau sau mergeau spre Basarabia. Oamenii au fost ținuți sub cerul liber, fără apă și fără hrană, iar controalele făcute de agenți vamali, militari și polițiști au dus, în multe situații, la confiscarea bunurilor. În acest climat au fost amestecate frustrarea trupelor retrase, zvonurile și ideea că evreii ar fi vinovați pentru haosul din acele zile.
Potrivit aceleiași reconstituiri, izbucnirea violenței a fost urmată de împușcarea unor civili, printre victime fiind evrei, români basarabeni, ruși și ucraineni. Cioflâncă spune că acest episod arată că logica violenței în masă era deja activă încă din vara lui 1940, cu un an înaintea pogromului de la Iași, iar explicația nu ține doar de un guvern explicit antisemit, ci și de atmosfera generală, de propaganda vremii și de rolul armatei.
Pentru Dorohoi, istoricul descrie același fundal de panică. La nivel militar circula frecvent zvonul că sovieticii ar putea coborî mai mult decât se credea inițial, iar după incidentul de la Herța tensiunea s-a accentuat. Cadavrele a trei militari români uciși acolo, între care și militarul evreu Iancu Solomon, au fost aduse la Dorohoi pentru înmormântare, în timp ce orașul trăia deja sub presiunea retragerii și a informațiilor contradictorii.
Adrian Cioflâncă susține, pe baza unor documente mai noi, că violențele nu au început în cimitire, așa cum s-a crezut mult timp, ci în zona Trestiana din nordul orașului. Acolo, unități de grăniceri și de vânători de munte care se retrăgeau au intrat în locuințe evreiești, au jefuit, iar după un incident petrecut la un birt s-a declanșat o adevărată vânătoare de evrei. Focurile din nord au fost interpretate de alți militari drept semnul unei invazii sovietice, iar spaima s-a transformat rapid în noi crime.
Bilanțul oficial vorbește despre 53 de victime la Dorohoi, însă istoricul avertizează că numărul real ar putea fi mai mare și că adevărul complet ar putea ieși la iveală doar prin exhumarea gropilor comune și prin identificarea altor surse de arhivă.
În această lectură, Dorohoi și Galați nu sunt simple episoade izolate, ci repere care obligă la revizuirea cronologiei obișnuite a Holocaustului din România și a felului în care este explicată escaladarea violenței din anii următori.
