Ce îl face pe un bărbat să fie un tată „invizibil” emoțional, deși își iubește copilul. Sfaturi de la psiholog pentru a repara relația

Prezența fizică a unui părinte nu garantează prezența emoțională. În multe familii, tații intră într-un tipar de distanțare care nu are legătură cu lipsa iubirii, ci cu dificultatea de a gestiona propria vulnerabilitate. Psihologul Ruxandra Sersa explică faptul că apropierea afectivă a unui tată de copilul său depinde de structuri interioare formate cu mult înainte de momentul în care devine părinte. Înțelegerea acestui proces îi ajută pe părinți să vadă nu doar cauza retragerii, ci și pașii concreți prin care relația poate fi reparată.

Ce îl face pe un bărbat să devină un tată emoțional absent, deși își iubește copilul și e acolo, lângă el, fizic? Răspunsul, explică psihologul Ruxandra Sersa, nu se află nici în lipsa iubirii, nici în defecte de caracter, ci într-o istorie afectivă mult mai veche decât propria lui paternitate. Tatăl nu devine tată doar când se naște copilul, ci când se naște în interiorul lui o funcție psihică, iar această funcție se construiește pe baza a ceea ce el însuși a primit sau nu a primit. Simpla intenție – sunt tată, deci trebuie să mă port ca atare – nu-l face să devină disponibil; capacitatea de a rămâne în contact, însă, da. Când acest mecanism lipsește sau nu este suficient dezvoltat, retragerea devine cea mai la îndemână reacție.

Multe dintre situațiile de zi cu zi – un plâns, o întrebare sau un moment de frustrare – pot activa în părintele adult propriile zone nerezolvate. Copilul cere spontaneitate emoțională, iar asta îl poate pune pe tată în dificultate. În loc să se apropie, tatăl se poate bloca, rămânând prezent fizic, dar absent în profunzime. Acest tip de reacție nu trebuie interpretat ca tatăl care refuză copilul, ci o formă de auto-protecție. 

Totodată, presiunea socială contemporană amplifică fenomenul. Tații oscilează între modelul tradițional, care pune accent pe control și reziliență, și modelul actual, orientat spre empatie și conexiune. Această tensiune poate genera sentimentul că nu reușesc suficient într-o direcție sau în cealaltă. De aici apar evitarea, iritabilitatea sau chiar renunțarea la inițiative de apropiere.

Psihologul atrage atenția că, atunci când un tată devine conștient de propriile blocaje, relația poate fi reparată. Momentul recunoașterii este un punct de pornire autentic, nu un capăt de drum. Ce îi ajută pe tați să înceapă schimbarea nu este critica, ci un cadru calm, în care vulnerabilitatea poate fi exprimată fără teama de judecată: „Bărbatul nu se deschide sub atac, ci sub înțelegere. Este nevoie de o punte relațională, nu de un verdict”, spune psihologul.

Reconectarea nu pornește de la gesturi spectaculoase, ci de la o serie de pași mici, clari și constanți, mici-ritualuri. Primul pas, spune psihologul, este recunoașterea distanței. Tatăl are nevoie să recunoască sincer ceea ce s-a întâmplat – fără justificări, fără scuze elaborate, fără a da vina pe context. O propoziție simplă poate crea un punct de cotitură. Ruxandra Sersa spune că un început eficient poate arăta exact așa: „Mi-am dat seama că uneori n-am fost aici cu adevărat, aș vrea să schimb asta”. Recunoașterea nu repară automat relația, dar deschide ușa pentru un nou tip de apropiere.

Al doilea pas este crearea unor momente previzibile de contact. Copilul nu caută explicații complicate, ci prezență reală. De aceea, psihologul recomandă micro-ritualuri scurte, repetate zilnic, care instalează un sentiment de siguranță. Un exemplu este rutina de seară în trei întrebări, adresate mereu în aceeași formă: „ce ți-a plăcut azi? ce nu ți-a plăcut? cu ce pot să te ajut mâine?” Repetiția acestor întrebări transformă dialogul într-o punte stabilă între tată și copil.

Sursa https://www.hotnews.ro