Telefoanele publice au reprezentat, timp de decenii, un simbol al comunicării moderne și o prezență obișnuită pe străzile orașelor din România.
Astăzi au dispărut complet, însă pentru generații întregi au fost singura legătură rapidă cu familia, prietenii sau serviciile de urgență.
Primele telefoane publice au apărut în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la scurt timp după introducerea serviciului telefonic. Primele linii telefonice au fost instalate în 1883, la București, iar ulterior au fost amplasate și aparate destinate utilizării publice, în gări, oficii poștale și instituții importante. În perioada interbelică, rețeaua s-a extins treptat în marile orașe, iar telefonul public devenise deja o dotare necesară în spațiile cu circulație intensă.
În perioada comunistă, telefoanele publice au căpătat un rol esențial. Ele erau amplasate în cartiere, în fața magazinelor, în apropierea stațiilor de autobuz sau în incinta oficiilor poștale. Funcționau inițial cu fise metalice speciale, care puteau fi achiziționate de la ghișee. Ulterior, după anii ’90, au fost introduse cartelele telefonice preplătite, iar cabinele telefonice au devenit mai moderne, unele fiind amplasate în structuri din sticlă și metal, ușor recognoscibile în peisajul urban.
Pentru mulți români, telefonul public însemna cozi, mai ales în preajma sărbătorilor. Era nevoie de răbdare, de fise potrivite și de atenție la timpul limitat al convorbirii. Sunetul specific al aparatului, emoția apelului și graba de a transmite mesajul înainte de epuizarea creditului fac parte din amintirile unei epoci în care comunicarea era mai puțin instantanee, dar poate mai prețuită.
Declinul telefoanelor publice a început odată cu extinderea rapidă a telefoniei mobile, la începutul anilor 2000. Pe măsură ce telefoanele mobile au devenit accesibile unui număr tot mai mare de persoane, utilizarea cabinelor telefonice a scăzut drastic. Costurile de întreținere au devenit tot mai greu de justificat, iar multe aparate au fost vandalizate sau lăsate în paragină.
În anii 2010, majoritatea telefoanelor publice au fost demontate treptat, fără un anunț spectaculos. Au dispărut aproape pe nesimțite, odată cu schimbarea obiceiurilor de comunicare. Astăzi, ele mai pot fi întâlnite doar sporadic sau în imagini de arhivă, ca simbol al unei epoci în care un apel telefonic presupunea deplasare, monede potrivite și, uneori, puțină răbdare.
Telefoanele publice au fost martorii unor conversații importante, ai unor vești bune sau ai unor momente tensionate. Deși tehnologia le-a făcut inutile, ele rămân o pagină distinctă din istoria comunicării în România.
