„Cazul Samca”, primul documentar românesc de tip fake true-crime, abordează fenomenul bullying-ului și efectele sale. Actrița Dana Marineci, personajul principal, subliniază că „Bullying-ul se hrănește din structurile sociale: profesori care primesc mită ca să tacă sau care sunt amenințați ori intimidați de părinții agresorului, părinți care consideră că așa e viața, copii care nu știu că au dreptul și că trebuie să fie protejați”. În film, Marineci interpretează o documentaristă obsedată de adevăr, care investighează o crimă veche de 15 ani.
Filmul este construit ca o anchetă reluată la 15 ani de la comiterea unor crime șocante într-un oraș de provincie. „Cazul Samca” explorează violența invizibilă, tăcerea complice și mecanismele prin care o comunitate poate ascunde adevărul. Echipa de documentariști se confruntă cu teorii despre un cult satanic, conspirații locale și posibilitatea unui criminal încă în libertate.
– „Cazul Samca” este primul true crime thriller românesc construit ca un fake documentary. Ce v-a atras prima dată la acest proiect și ce ne puteți spune despre rolul din film?
– Dana Marineci: M-a atras echipa, faptul că e regizat de Horia Cucută și George ve Gänæaard, cu care mai lucrasem înainte. Cred că unul dintre cele mai dezirabile lucruri ca artist este să faci parte din proiecte în care crezi. Când am citit scriptul prima dată, m-a cutremurat gândul că am un copil care urmează să meargă la școală. Am simțit că subiectul mă interesează la nivel intim.
În ceea ce privește rolul meu, o interpretez pe Maria Costea, o documentaristă care caută adevărul din spatele unor crime comise în urmă cu 15 ani și care se confruntă cu tarele unui sistem preocupat mai degrabă de senzațional decât de adevăr.
– Faptul că este un „prim” în cinema-ul românesc vine și cu o presiune specială. Ați simțit că faceți parte dintr-un experiment care testează limitele genului la noi?
– Filmul are o formă hibridă, o alternanță între documentar și ficțiune, ceea ce îi oferă un aer experimental. Nu m-am gândit la asta până la această întrebare. Poate fi un film incomod, dar, în lumina evenimentelor tragice recente, cred că este un film ultra necesar.
– Privind din afară, filmul poate fi perceput atât ca un thriller, cât și ca un comentariu social. Tu cum l-ați defini, din perspectiva de actriță implicată direct în poveste?
– Este un thriller, un comentariu social și un exercițiu de moralitate. Personal, am experimentat o stare de confuzie. Deși știam scriptul, pe măsură ce avansau filmările, vinovații mi se tot schimbau în minte. Cât este de vină individul și cât sunt de vină sistemul și oamenii din spatele lui? E o întrebare foarte bună pe care filmul o lansează.
– Regizorii vorbesc despre manipularea narațiunii și despre cum adevărul poate fi deturnat de presă, comunitate sau chiar de cei care spun povestea. Cum se reflectă această idee în parcursul personajului dumneavoastră?
– În preocuparea ei constantă de a se întreba dacă spune adevărul sau doar versiunea care îi convine, dacă repară ceva sau, dimpotrivă, retraumatizează.
– Filmul vorbește mult despre violența invizibilă și despre bullying, nu doar ca fenomen punctual, ci sistemic. Cum ați resimțit aceste teme în timpul filmărilor și cât de recognoscibile vi s-au părut situațiile descrise?
– M-am născut în București și am fost la o școală de cartier din sectorul 2, în anii ’90. Bullying era și atunci, doar că nu avea încă un nume. Erau fete care umblau în grup și de care îți era frică. Cel mai des îți ardeau o palmă peste față și apoi mergeau mai departe. Odată, primisem de la mama o pălărie de blugi și eram foarte mândră de ea. Mi-au luat-o de pe cap și mi-au spus că îmi mulțumesc pentru cadou. N-am spus nimănui nimic. Eram un copil care credea că, dacă va spune ceva cuiva, lucrurile se vor înrăutăți. Nu aveam încredere că părinții sau școala m-ar putea ajuta. Am perceput totul destul de acut. Ca pe un revival al unor momente în care nu m-am simțit protejată și de care acum aș vrea să-mi pot feri copilul.
– „Cazul Samca” sugerează că bullying-ul nu este doar despre agresori și victime, ci și despre tăcerea celor din jur. Credeți că această complicitate este una dintre cele mai grave probleme legate de fenomen?
– Bineînțeles. Bullying-ul se hrănește din structurile sociale: profesori care primesc mită ca să tacă sau care sunt amenințați ori intimidați de părinții agresorului, părinți care consideră că așa e viața și că „la școală, ți-o și iei din când în când”, copii care nu știu că au dreptul și că trebuie să fie protejați. E îngrozitor la ce poate conduce tăcerea în astfel de cazuri și câtă lume este implicată. Prin tăcere și prin lipsa de acțiune se normalizează un comportament. Asta duce la neîncrederea sistemică. E foarte nociv.
– În România, bullyingul este adesea tratat ca „o etapă” sau „o joacă între copii”. Credeți că acest film poate contribui la schimbarea acestei percepții?
– Depinde de fiecare om în parte. Dacă îți lipsește organul empatiei, poți să vezi 100 de filme pe același subiect și nu mișcă nimic în tine. Realitatea bate filmul de multe ori și tot nu ni se schimbă percepțiile. Totuși, eu cred că arta îți poate flexibiliza mintea, așa că nu pot decât să sper că filmul va ajunge la cât mai multă lume și chiar va mișca ceva în spectator.
– Filmul arată cum efectele bullyingului pot ieși la suprafață după ani de zile, sub forme greu de anticipat. V-a făcut acest proiect să vă gândiți diferit la responsabilitatea adulților (profesori, părinți, comunitate)?
– Mi-a întărit convingerea că eu, ca părinte, trebuie să-i ofer copilului meu un mediu sigur, unde să se simtă liber să-mi spună orice, fără teamă. Și că trebuie să aleg cu mare atenție școala unde se va duce. Nu am încredere în sistem. Suntem o țară destul de putredă, unde nu există respect pentru individ și asta se resimte și în cele mai mici structuri. Sper și eu, cum au sperat și părinții mei, că pot face parte dintr-o schimbare de mentalitate, vorbind cu copilul meu despre demnitatea și valoarea vieții fiecărui om. Credința că schimbarea vine de la tine e benefică pentru psihic, dar nu aș putea să cuantific efectul ei.
Suntem atât de obișnuiți să mințim, să ne ascundem, să ne ferim pentru a supraviețui, să dăm în cap celuilalt, la propriu și la figurat, încât schimbarea în bine pare posibilă doar dacă ni se modifică ADN-ul. Generația mea a început acest proces de redefinire a relației cu copilul, relație bazată pe încredere și respect reciproc, doar că eu fac parte dintr-o bulă. În afara bulei, nu s-a schimbat nimic. Pentru că educația și cultura nu reprezintă o prioritate pentru statul român, deși prin ele se formează gândirea critică, responsabilitatea și empatia.
– Dincolo de ficțiune, simțiți că bullyingul este un fenomen în creștere în România sau doar unul mai vizibil decât înainte?
– Cred că există o reală amplificare a fenomenului, nu doar o vizibilitate mai mare. Acum există rețele de socializare și AI. Oricum, tot oamenii sunt cei care fac rău și lasă ura să circule liber. Un mesaj rău intenționat se propagă instant, devine greu de urmărit sursa, greu de oprit diseminarea lui, dacă nu imposibil, iar repercusiunile pot fi de proporții uriașe.
Sursa https://www.hotnews.ro
