Carmen Zaboloteanu este medic în cadrul Secției de Obstetrică-Ginecologie de patru ani. Iubește bebelușii și și-a dorit încă de mic copil să devină medic. Vrea să crească nivelul Maternității Botoșani, iar pentru asta își dorește o echipă cât mai tânără.
- De cât timp activați în cadrul Maternității Botoșani?
- Din 2014. Prima gardă am făcut-o în mai ca rezident. A fost solicitare la Centrul Iași pentru că erau puțini medici și nu reușeau să acopere linia de gardă și m-au trimis pe mine. Mi-au spus să vin pe trei luni, dacă mă descurc tot mai departe.
- De ce ați ales totuși Botoșaniul?
- Am fost rezident și în Iași. M-am întors acasă, sunt de aici. E puțin o provocare să o iei de la început, să crești nivelul.
- Cât de grea este această meserie? Lucrați cu cei mai firavi bebeluși, iar uneori inevitabilul se produce…
- Eu mi-am ales neonatologia pentru că este singura unde nu ai copii bolnavi, adică poți să ai zile întregi și să ai doar pacienți sănătoși. Adică se naște, îl evaluezi, este bine, este totul OK, floricele, bomboane, mămici fericite. Dar este și foarte grea (oftează)… Adică poți surprinde într-o singură zi prima respirație a unui copilaș, dar și ultima. Este inevitabil, nu există cred că doctor neonatolog din lume să nu aibă vreun deces. Oricât ar fi de bun. Și atunci trebuie să-i spui mamei că bebelușul este într-o stare gravă și poate să moară. Este cel mai greu lucru.
- Cum v-ați dat seama că vreți să fiți medic?
-Mi-a plăcut foarte mult medicina. Știți cum sunt copiii, se joacă de-a mama, de-a doctorul... La mine asta era, eu înfășam bebelușii și trebuia să-i fac bine. Am pornit de mică, a fost ca o obsesie și a rămas doar ideea că asta mi-ar place să fac.
- Din bebelușii născuți anual la Botoșani, câți dintre ei se nasc prematuri?
- Anul trecut au fost 2.730 de nașteri, sper să nu greșesc și 270 s-au născut prematuri. Deci se menține cam la fel, cam 10%. Deși la nivelul țării e o ușoară scădere. Din 2008 s-a schimbat puțin încadrarea. Dacă până în 2008 se considerau prematuri peste 28 de săptămâni, adică ce se năștea între 24 și 25 săptămâni erau considerați avortoni și nu se făceau manevre de reanimare, din 2008 se reanimă și au o șansă chiar și cei de 23 de săptămâni.
- Ca șefă a Secției de Neonatologie considerați că acești bebeluși au toate condițiile la Botoșani să supraviețuiască?
- Da, dar doar cei peste 1.500 de grame. Asta avem voie noi să ținem. Ca și dotări putem ține și mai mici, ca legislație nu avem voie. Încercăm, nu știu, poate se întâmplă o minune și pe viitor reușim să fim o maternitate cu nivel mai mare pentru că avem personal, avem dotări. Mai avem mult de lucru, dotările le-am suplinit în ultimii ani. Adică putem concura cu maternități de nivel 3 din țară cu succes.
- De ce dotări ar mai fi totuși nevoie?
- Avem trei ventilatoare, avem incubatoare , dar o parte sunt vechi și încercăm să le înlocuim. Anul acesta vrem să înlocuim mesele radiante din sala de naștere care sunt mai vechi și toți copiii au nevoie de căldura radiantă din primele minute. Și vrem să aibă și aparat de ventilație și reanimare, să fie mai în regulă.
- Considerați că o parte din vină o au și mămicile pentru aceste nașteri premature?
- Nu aș putea să spun că vină. La un moment dat citeam niște studii că mama unui copil prematur oricum se va învinovăți. Nu putem spune că e vina ei total. Că a ajuns la medic, că nu și-a îngrijit sarcina cum trebuie, da. Nu putem pune în totalitate vina asupra mamei, sunt mult mai mulți factori.
- Ați avut un caz mai special care v-a marcat?
- (Stă pe gânduri) Au fost. Sunt unii copii pe care mi-i amintesc și peste ani. A fost de exemplu o fetiță la care s-a făcut întreruperea sarcinii la 23 de săptămâni și mama a dorit pentru că avea o malformație genetică întreruperea sarcinii la vârstă care era viabilă, dar cu toate avizele în ordine. Dar fetița respectivă a supraviețuit, mama nu a dorit să facem manevrele de reanimare pentru că a vrut întreruperea sarcinii, dar fetița a trăit 10 ore în care am văzut-o murind încet. Am ținut-o în brațe. Mama nu a dorit-o pentru că era diagnosticată intrauterin cu o malformație genetică care ar fi făcut să aibă un retard toată viața. Ce puteam să-i facem decât să o ținem în brațe? Și nu știi ce să faci în situația aceasta. Mama nu a dorit să o vadă, să o știe, a plâns dar… Și sunt multe cazuri. Unele rămân imprimate. Îmi amintesc locul unde a stat, numele, tot.
- Ce planuri aveți pe viitor? Ce ați vrea să schimbați în cadrul secției?
- Aș vrea să vină mai mulți medici tineri și să facem mai multe. Să creștem nivelul maternității, mie asta îmi este foarte greu, deși știu că este aproape un lucru imposibil pentru că la nivelul țării există un număr limitat de centre de nivel 3, dar mi-ar plăcea să știu că pot îngriji tot felul de prematuri. Un copil de 500 de grame nu trebuie pus în ambulanță și supus riscului transportului.
- Dvs. aveți copii?
- Eu nu am copii. Bebelușii de la Maternitate sunt mai mult decât copiii noștri. Există copii născuți prin cezariană, mama stă în reanimare. Și stăm cu ei 24 de ore și când plecăm acasă tot la ei ne gândim. Îmi și place, recunosc. Când plec în concediu și mă întorc relaxată, intru pe secție și văd câte un copil din asta care e bine, care se întinde așa. Și zic „Doamne, ce dor mi-a fost!” Și e frumos!
Urmărește-ne și pe Google News
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL
