Vlad Plăcintă, președintele Asociației „Salvează o inimă” și unul dintre cei mai cunoscuți oameni implicați în acțiuni umanitare din Botoșani, vorbește despre o dezamăgire pe care, poate, puțini și-ar fi imaginat-o în cazul unui om care și-a dedicat ani întregi ajutorării celor aflați în suferință.
A rămas același om simplu și credincios, deși, prin proiectele Asociației „Salvează o inimă”, a reușit să strângă sume uriașe pentru oameni care aveau nevoie de tratamente și intervenții medicale. În special copiii bolnavi au fost în centrul campaniilor sale, iar pentru multe familii implicarea lui a însemnat o șansă în plus și, uneori, o schimbare radicală de destin.
Numai că binele, spune acum Vlad Plăcintă, nu vine întotdeauna cu recunoștință.
Iar cea mai recentă postare a sa pare să fie mai puțin despre oamenii pe care i-a ajutat și mai mult despre deziluzia omului din spatele tuturor acestor campanii.
„Scrisoare către omul pe care l-am ajutat” este, de fapt, o confesiune.
Nu este o cerere de bani. Nu este o invitație la donații. Și, mai ales, nu este o factură morală trimisă celor pe care i-a ajutat.
Este despre „răsplată”.
Dar nu despre o răsplată materială.
Vlad Plăcintă spune clar că binele adevărat nu se face pentru recompense. În același timp, recunoaște că există momente în care omul care a fost sprijin pentru alții simte că este uitat imediat ce problema celui ajutat a fost rezolvată.
Acolo pare să fie dezamăgirea lui.
Ani la rând, a răspuns telefoanelor unor oameni disperați. A ascultat povești despre boală, teamă și neputință, apoi a trecut la treabă. A dat mii de telefoane, a trimis sute de mii de e-mailuri, a scris campanii și postări, a învățat promovare și fundraising și s-a expus public pentru a găsi banii necesari tratamentelor.
A făcut toate acestea, după cum spune chiar el, „nu pentru like-uri. Nu pentru aplauze. Nu pentru bani”.
Ci pentru oamenii care aveau nevoie de ajutor.
Doar că, după ce „furtuna” lor a trecut, unii au uitat de omul care i-a ajutat să treacă prin ea.
Vlad Plăcintă povestește că unii dintre cei pe care i-a sprijinit nu au mai răspuns atunci când le-a cerut, la rândul lor, să ajute. Unii au ignorat mesajele privind Formularul 230. Alții nu au avut timp să devină voluntari sau să întindă mâna către o altă familie aflată în suferință.
În schimb, atunci când au avut din nou nevoie de bani, numărul lui de telefon a fost găsit imediat.
Este poate cea mai grea idee din întreaga scrisoare: nu faptul că oamenii nu i-au mulțumit, ci faptul că nu au dus mai departe binele primit.
„Nu îți scriu pentru a-ți cere să-mi răsplătești ajutorul. Binele adevărat nu se face pentru recompense”, spune Vlad Plăcintă.
Și totuși, omul care nu cere răsplată are o rugăminte.
Să nu fie uitat.
Să nu fie uitate nopțile, telefoanele, mesajele și oamenii mobilizați pentru fiecare caz. Să nu fie uitat faptul că, în timp ce un părinte își spunea povestea, el căuta deja soluții. În timp ce cineva îi vorbea despre durere, el se gândea pe cine să sune și la ce ușă să mai bată.
„Poate că nu am plâns întotdeauna alături de tine, dar am transformat emoția în acțiune”, scrie acesta.
Este mărturisirea unui om care spune că, uneori, și-a pus propria oboseală pe ultimul loc pentru a avea grijă de alții.
„Și eu obosesc. Și eu sufăr. Și eu am familie, griji și lupte despre care nu vorbesc. Și eu am seri în care simt că nu mai pot.”
Dincolo de toate cifrele, campaniile și sumele strânse pentru cazuri medicale, mesajul lui Vlad Plăcintă este unul simplu: ajutorul nu ar trebui să se termine în momentul în care problema ta s-a rezolvat.
Poate că aceasta este, de fapt, singura „răsplată” pe care o așteaptă.
Nu bani. Nu recunoștință publică. Nu aplauze.
Ci ca omul care a primit o mână de ajutor să întindă, la rândul său, mâna către altcineva.
„Iar dacă într-o zi îți cer să ajuți și tu, nu te preface că nu ai văzut mesajul”, este una dintre cele mai apăsătoare fraze din scrisoarea sa.
Pentru că deziluzia lui Vlad Plăcintă nu pare să fie că oamenii nu i-au mulțumit.
Ci că, după ce au fost salvați, unii nu au mai simțit nevoia să salveze pe altcineva.
Iar pentru un om care și-a făcut din bine o misiune, aceasta poate fi cea mai dureroasă formă de răsplată: să vezi că binele pe care l-ai făcut se oprește la tine.
„Pentru că binele nu trebuie să se oprească la noi.”
La doar 14 ani, Matei trăiește cu dureri cumplite: O mamă face apel disperat să-și salveze fiul
