La masa din bucătărie, două generații stau față în față. Între ele nu e un ecran, ci un pachet de cartonașe: „Care e cea mai mare frică a ta?”, întreabă cineva. Urmează o ezitare, un zâmbet, o poveste. În altă casă, un copil își așteaptă rândul într-un board game, își mușcă buza când pierde și învață să aibă răbdare. Un creator de board games și un psiholog clinician vorbesc pentru HotNews despre un domeniu care, în epoca internetului și a Inteligenței Artificiale, poate părea chiar subversiv: cum ajută jocurile offline la reconectarea emoțională între părinți și copii.
„Am redescoperit jocul odată cu nașterea băiatului nostru”, spune Alex Zamfir, fondatorul „The Funny Brand”, un proiect de jocuri offline. „Jucându-mă cu el, am înțeles ceea ce tot citisem prin cărți: că limbajul jocului este unul universal și cel mai ușor de înțeles pentru copiii mici. Atunci când ne jucam, indiferent de vârstă, suntem mai relaxați, mai dispuși la dialog și astfel devin mai ușoare chiar și discuțiile pe subiecte ce pot părea complicate”.
Jocurile create de Alex Zamfir abordează teme pe care mulți părinți le evită: corpul, banii, emoțiile, sexualitatea, eșecul. Nu din provocare gratuită, ci dintr-o constatare simplă: tăcerea nu protejează, ci amplifică.
„Există ideea că dacă nu discutăm despre o problemă, ea va dispărea. Dar, de cele mai multe ori, se acutizează”, spune el. În spatele evitării stau rușinea, frica de vulnerabilitate, teama de a fi judecați. Paradoxal, tocmai vulnerabilitatea e cea care apropie, spune Alex.
Într-un joc, însă, presiunea frontală a conversației scade. Întrebarea nu vine ca o interogare, ci ca o invitație. Răspunsul nu e o declarație solemnă, ci o parte dintr-o dinamică ludică. Jocul funcționează, în cuvintele lui Zamfir, „ca un pod între lumi”.
„’Vrei să ne jucăm?’ este o invitație de a păși pe acest pod. Și odată ajunși amândoi acolo, adult și copil, în această „zonă neutră”, unde regulile care guvernează ni le stabilim noi, putem să ne spunem lucruri și să auzim lucruri pe care altfel, atunci când suntem în lumea copiilor sau în lumea adulților ne este mai complicat să le exprimăm”, completează Alex.
Din cabinetul său, psihologul clinician Sandra O’Connor vede zilnic efectele unei copilării trăite în compania ecranelor. „Atenția fragmentată nu înseamnă doar că un copil sare de la un lucru la altul”, explică ea. „Înseamnă că relația lui cu tine devine întreruptă.”
Copilul răspunde, dar o parte din mintea lui rămâne în altă parte. Lumea reală începe să pară prea lentă. Apar iritabilitatea, renunțarea rapidă, plictiseala constantă. În conflict, reacțiile sunt disproporționate: fie explozie, fie retragere abruptă.
În multe familii, se instalează un tipar: „Discuții multe ca să ajungeți la un acord legat de ecrane, apoi un val emoțional mare când se îndepărtează de ecran, plus o retragere treptată din momentele de conexiune. Adică momentele în care copilul vine singur lângă tine, îți arată ceva, îți povestește, îți cere contact. Părintele ajunge să trăiască senzația că a devenit un fel de polițist al programului”, spune O’Connor. „Copilul ajunge să vadă părintele ca pe omul care îi taie accesul la ceea ce îl liniștește. Și între aceste două senzații se pierde ceva din calitatea atașamentului.”
Tehnologia nu a creat neapărat ruptura, observă și Zamfir, dar a oferit un refugiu comod. „Nu vrea copilul să mănânce, hai să-l momim cu desenul animat preferat. Nu vrem să ne jucăm cu el, dăm drumul la un film. Și tot așa. E mult mai simplu să folosim ecranul ca o soluție pentru diferitele probleme sau provocări, versus să trebuiască să adresăm acele probleme sau provocări, să căutăm soluții”, spune el.
Diferența dintre jocul offline și interacțiunea cu ecranul nu este doar una de conținut, ci de structură psihologică.
„Într-un joc sau board game, copilul trebuie să își controleze reacția la impuls (sau să lucreze cu ea), să își respecte rândul, să își amintească reguli, să facă planuri, să înțeleagă emoția în interacțiune cu ceilalți”, explică O’Connor.
Ecranul, în schimb, oferă stimulare rapidă, personalizată, fără așteptare, fără negociere, fără adaptare la ritmul altuia. Oprirea nu înseamnă doar finalul unei activități, ci întreruperea unui mod de funcționare al sistemului nervos. De aici, intensitatea reacțiilor.
„Jocul offline este valoros pentru că pune copilul într-o relație reală, cu oameni reali, într un timp real. Stai la masă, îți aștepți rândul, respecți reguli, pierzi, câștigi, îți vine să trișezi, îți vine să renunți, te enervezi, revii, negociezi.
Toate astea sunt emoții de viață, în varianta lor gestionabilă, suficient de inofensive încât să poți lucra cu ele fără să afecteze relația dintre participanți. Board game-ul e special pentru că are structură și, în același timp, lasă loc pentru personalitatea copilului: cum reacționează când pierde, cum reacționează când câștigă, cum cere ajutor când nu înțelege ceva, cum suportă frustrarea, cum își redresează tonul după ce a ridicat vocea, cum revine din nou la stabilitate.
Aici se formează o parte din maturizarea emoțională, prin repetarea acelor secvențe în care copilul simte ceva intens, își dă seama că poate sta cu acea emoție și răspunde eficient și corect comportamental la emoție (pentru sine și ceilalți)”, adaugă O’Connor.
Mai mult, jocul creează o relație simetrică temporară. „În viața de zi cu zi, părintele decide, corectează, grăbește”, spune O’Connor. „În joc, părintele acceptă regulile, așteaptă, pierde.” Această suspendare a ierarhiei normalizează diferența de rol fără a o anula. Copilul vede un adult stabil chiar și când lucrurile nu ies cum vrea.
„Și mai face ceva: copilul simte că poate sta cu tine fără să fie evaluat, iar părintele îl vede pe copil într-o versiune mai relaxată, mai autentică, mai disponibilă. Din punctul meu de vedere, aici se recuperează o parte din relația care se erodează atunci când totul devine o luptă pentru limite de timp, obligații și reguli”, mai spune O’Connor.
De ce reușesc copiii (și, uneori, adolescenții) să vorbească mai ușor despre lucruri serioase în timp ce se joacă?
„Pentru că nu se simt puși sub reflector”, spune psihologul. Când conversația e însoțită de mișcare, de reguli, de atenție împărțită, tensiunea frontală scade. Rușinea se diluează. Apare spațiul pentru ambiguitate, pentru „nu știu”, pentru glumă.
„Un alt aspect important este că jocul facilitează construcția unui atașament securizat, al unei comunicări sănătoase și complexe între membrii familiei. Mai există și un aspect foarte practic: când mâinile îi sunt ocupate și atenția e împărțită în mai multe direcții în viața reală, scade tensiunea conversației față în față, iar copilul poate vorbi cu mai puțină rușine”, spune ea.
Alex Zamfir observă același fenomen din experiența jocurilor sale. Subiectele „grele” nu sunt banalizate, ci introduse într-un cadru în care intenția este clară: conectare, nu evaluare. „Jocurile sunt doar instrumente”, subliniază el. „Subiectele serioase necesită la un moment dat o discuție serioasă. Dar e mai ușor să ajungi acolo după ce ai deschis ușa într-o notă de joacă.”
Sursa https://www.hotnews.ro
