În Săptămâna conștientizării depresiei post-partum, psihiatrul Vlad Stroescu explică, într-un interviu publicat de HotNews, de ce este important un screening postnatal, cât de mult este influențată depresia postnatală de realitatea socială în care trăiește mama, ce presupune în realitate tratamentul depresiei postnatale și ce rol au psihoterapia, medicația și sprijinul familiei.
Una din cinci femei din întreaga lume va suferi de depresie după naștere, spun ultimele statistici internaționale oficiale. Ce se întâmplă cu mama după naștere, dincolo de întrebările despre sănătatea copilului: cine îi observă suferința, cine o ascultă și unde poate găsi ajutor?
Am pornit discuția cu medicul psihiatru Vlad Stroescu de la cartea Postpartum, a Feliciei Simion, apărută la editura ZYX Books, în care autoarea povestește din propria experiență despre depresia postnatală și acea latură a maternității pe care multe femei se tem să o arate.
ZYX Books: În România, depresia postnatală este minimalizată prin tot feluri de formulări precum „toate mamele sunt obosite” sau îndemnuri de genul „o să treacă”. Cum reușim să facem diferența între epuizare, anxietate, depresie post-partum sau psihoză postnatală? Ce simptome reprezintă o urgență?
Vlad Stroescu: Tocmai pentru că suferința psihică post-partum e destul de frecventă, există tentația de a o considera firească și de a nu face nimic, că poate trece de la sine. Oamenii sunt ființe reziliente și poate că uneori suferința trece de la sine, dar între timp face rău. Orice plângere sau cerere de ajutor a mamei trebuie luată în serios și nu e rolul nostru de a face o ierarhie între ele sau de a stabili cât de grav este. E mai înțelept să lăsăm diagnosticul diferențial în seama medicului. E o greșeală și să ne gândim la suferința post-partum ca la un fenomen exclusiv biologic, cauzat de transformări hormonale (de parcă biologia ar exista separat de psihosocial și invers). E ceva alienant și chiar dezumanizant în a spune, în prezența lacrimilor, că „e din cauza hormonilor”. O nouă viață în brațele tale e o schimbare radicală, un nou viitor. Și ce îngrijorează mai mult decât viitorul? Nopți nedormite, izolare socială. Nimic hormonal în toate astea, ci probleme de viață care trebuie gestionate în familie, nu în intimitatea minții copleșite.
– Când ne îngrijorăm?
– E firesc ca primele două săptămâni să aducă așa-numitul baby blues, 8 femei din 10 îl trăiesc — o labilitate emoțională trecătoare, adesea cu accese de plâns și multă oboseală. Dar când aceste stări depășesc primele săptămâni și se adâncesc sau se transformă într-una dintre cele de mai jos, intrăm pe teritoriul tulburărilor care cer ajutor specializat.
Iată care sunt semnalele de alarmă:
Tristețea persistentă și deconectarea: lipsa de bucurie, sentimentul de gol sau de înstrăinare față de copil, furia inexplicabilă — toate trăite adesea cu multă rușine și vinovăție, care sunt un factor suplimentar de risc, pentru că rușinea te împiedică să vorbești și să ceri ajutor. Anxietatea și fobiile de impuls: e relativ frecvent ca o mamă să înceapă să se teamă obsesiv că i-ar putea face rău copilului. Deși copilul, în aceste cazuri, nu este în niciun pericol real, e o experiență paralizantă și terifiantă pentru mamă. Gândurile catastrofice: convingerea că ești un părinte incapabil, că nu există nicio soluție sau niciun ajutor, disperarea că „nimic nu va mai fi bine”. Insomniile rebele, care persistă chiar dacă copilul te lasă, teoretic, să dormi, sau invers, o somnolență letargică, permanentă. Gândurile recurente de moarte sau ideația suicidară: indiferent cum sunt exprimate, ele reprezintă o urgență psihiatrică imediată. Nu e loc de „wishful thinking” aici. Și nici de ascunzișuri: discuția deschisă și empatică despre astfel de gânduri ajută, scade riscul și aduce mai rapid tratamentul.
– Cât de frecvent rămâne depresia post-partum nediagnosticată?
– Probabil foarte frecvent. Deși statisticile internaționale ne spun că o femeie din cinci este afectată, la noi cele mai multe cazuri rămân complet invizibile. Pe de o parte, din cauza stigmatului și a mitului mamei perfecte, care sacrifică totul fără să crâcnească; pe de altă parte, din cauza lipsei unui traseu medical formal de screening.
– În România nu există un screening psihologic sistematic al femeilor după naștere, iar consultațiile se concentrează în special asupra recuperării fizice a mamei și asupra sănătății copilului. Cum vedeți dvs. condițiile ideale de diagnosticare și depistare a unei depresii post-partum într-o fază incipientă, ușoară?
– Având în vedere cât de greu ajung oamenii la un specialist psi, depistarea precoce trebuie să înceapă în mod obligatoriu în afara cabinetului psihiatrului sau psihologului, pentru toate femeile care au născut, și la punctele de contact, acolo pe unde mama oricum va trece: în maternitate, la neonatolog, la pediatru pentru vaccinuri, la medicul de familie. Screeningul psihologic ar fi o intervenție foarte ieftină și eficace, încât mi-e și greu să înțeleg de ce ea nu există. Nu e nevoie de specialist în domeniul psi. Există instrumente simple, gratuite și validate statistic în România pentru asta — cel mai folosit, de aproape patru decenii, e scala Edinburgh de depresie postnatală. Conține zece întrebări simple, poate fi administrată de moașă, de un asistent medical sau poate fi pur și simplu un document pe masa din sala de așteptare, pe care mama să îl completeze singură. Screening-ul nu e un instrument de diagnostic, ci funcționează, dacă vreți, ca un tensiometru: îți atrage atenția, ție și echipei de îngrijiri din jurul nașterii, dacă trebuie să mergi mai departe la specialist.
Sursa https://www.hotnews.ro
