Un studiu recent indică faptul că anxietatea părinților influențează dezvoltarea copiilor în mod diferit, în funcție de vârstă și de rolul părintelui. În timp ce în copilăria mică efectele sunt minore, în perioada școlară și în adolescență, anxietatea maternă și paternă pot modela profund modul în care copilul se raportează la lume. Psihologul Ruxandra Sersa explică mecanismele acestei moșteniri emoționale și ce pot face părinții pentru a rupe cercul anxietății.
O analiză recentă, ce a inclus 18 studii internaționale, a demonstrat că sănătatea mintală a ambilor părinți influențează semnificativ dezvoltarea emoțională a copiilor – de la copilăria mică până la adolescență. Efectul este mai redus în primii ani de viață, dar devine tot mai pronunțat odată cu creșterea copilului. În perioada școlară, anxietatea ambilor părinți are un impact major asupra echilibrului emoțional al copilului, iar în adolescență anxietatea maternă pare a fi mai influentă decât cea paternă.
Rezultatele subliniază importanța evaluării sănătății mintale a întregii familii, nu doar a copilului. De multe ori, anxietatea parentală nu se manifestă prin comportamente extreme, ci prin microexpresii zilnice – tonul vocii, tensiunea corporală, reacțiile de frică sau retragere. Acestea construiesc treptat un climat afectiv care devine norma copilului.
Psihologul Ruxandra Sersa descrie acest mecanism printr-o imagine familiară: „În povestea lui Creangă, o femeie stă și plânge pentru că pe sobă e un drob de sare. Nu s-a întâmplat nimic, dar în mintea mamei scenariul e complet: drobul va cădea, copilul va fi rănit, viața se va sfârși. Cam la fel ar fi și anxietatea parentală – despre felul în care mintea adultului se poate desprinde de prezent și proiectează viitorul. Nu drobul e problema, ci gândul că ar putea cădea”.
Aceasta înseamnă că anxietatea nu se moștenește genetic, ci emoțional. Copilul învață din felul în care părintele respiră, vorbește, reacționează, din priviri și tăceri, din graba zilnică. Când părinții transmit că lumea este periculoasă, copilul învață să trăiască în alertă, nu în siguranță.
Anxietatea mamei are rădăcini adânci, transgeneraționale (tipare emoționale și de relaționare învățate în familie, care pot trece de la o generație la alta). „Mama nu își protejează doar copilul – ci și părțile din ea care, cândva, au fost vulnerabile, speriate, singure”, explică psihologul. De aceea, anxietatea maternă se exprimă prin hiperprotecție și control: mama vrea să prevină orice durere, să anticipeze fiecare risc, să se asigure că nimic rău nu se poate întâmpla. Dar această grijă ascunde adesea frica: „dacă nu sunt eu atentă, se va întâmpla ceva rău”.
Copilul trăiește tensiunea din aer, chiar dacă nimeni nu spune nimic. Învață că lumea este un loc fragil și că liniștea mamei depinde de cât de cuminte sau de „în siguranță” rămâne el. Astfel, frica părintelui devine ghidul copilului.
Sursa https://www.hotnews.ro
