GALERIA CU POEȚI - Petre Stoica: neliniște și reverie

Laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA (1995) și cetățean de onoare al municipiului Botoșani, Petre Stoica s-a născut pe 15 februarie 1931 la Peciu Nou, județul Timiș. După terminarea liceului la Timișoara, s-a mutat la București, unde a urmat cursurile Facultății de Filologie (română-germană). A fost corector la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955-1962) și redactor la revista „Secolul 20”(1963-1972). A colaborat cu reviste precum „Viața Românească”, „România literară”, „Tribuna” ș.a. În 1995 s-a mutat la Jimbolia, județul Timiș, unde a întemeiat Fundația Culturală Româno-Germană „Petre Stoica”. S-a afirmat ca un excelent traducător din opera poeților germani, austrieci și nordici (Georg Trakl, R.M. Rilke, Yvan Goll, Johannes Bobrowski).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, după Revoluție a luat parte la constituirea PEN Clubului din România și a fost membru fondator al Alianței Civice. S-a stins din viață pe 21 martie 2009.

A publicat volumele de poezie: Poeme (1957); Pietre kilometrice (1963); Miracole (1966); Alte poeme (1968); Arheologie blândă (1968); Melancolii inocente (1969); O casetă cu şerpi (1970); Bunica se aşează în fotoliu (1972); Sufletul obiectelor (1972); Trecătorul de demult (1975); Iepuri şi anotimpuri (1976); O nuntă de cenuşă (1977); Un potop de simpatii (1978); Copleşit de glorie (1980); Prognoză meteorologică (1981); Întrebare retorică (1983); Numai dulceaţa porumbelor (1985); Tango şi alte dansuri (1989); Visul vine pe scara de servici (1991); Piaţa Tien An Men II (1991); Manevrele de toamnă (1996); Insomniile bătrânului (2000); Vizita maestrului de vânătoare (2002); Veşnic absentă veşnic prezentă (2002); Pipa lui Magritte (2005); Unsprezece adnotări lirice la covoarele Şerbanei (postum, 2013). În 2017, la Editura Cartier, seria Cartier de colecție, îi apare antologia Singurătatea nobleţele ei. Poeme alese de Marius Chivu.

Deși mai rămâne un mare necunoscut, Petre Stoica este unul dintre cei mai importanți poeți ai deceniilor ′60-′80, dar și unul dintre „cei mai naturali și eleganți poeți”, care „nu a acceptat straie strălucitoare pentru poezie”, ci„a cultivat poezia ca impuls firesc și nealterat al sufletului, cum a trăit, așa a scris, n-a intrat în empatie dar nici în conflict cu ditamai idei filozofice, cu toate că le-a avut în posesie, a refuzat să-și impregneze versurile cu fel de fel de «acțibilduri», doar spre a da bine și-a impresiona cititorii” (Lucian Alecsa). Recuzita poeziei sale o alcătuiesc obiectele lumii mărunte, aparent nesemnificative, în spatele scenelor din banalul cotidian se ascund însă drame profunde. Marius Chivu observă că „Petre Stoica a scris ca nimeni altul despre obiecte şi animale, despre timp şi natură, despre singurătate şi bătrâneţe. O poezie deopotrivă a micilor miracole domestice şi a marilor drame umane, care a conturat un univers al lucrurilor mărunte şi al obiectelor vechi, al fiinţelor fragile şi al personajelor dispărute, al tabieturilor personale şi al manifestărilor naturii, al ritualurilor cotidiene şi al micilor sărbători, cu momente schimbătoare de lumină, nelinişte şi reverie. E multă candoare, delicateţe, graţie, ironie şi melancolie în versurile sale de o simplitate uneori copleşitoare. Provincia, pădurea, cătunul, gara, birtul, prăvăliile, podurile caselor, albumele vechi de fotografii formează geografia poemelor sale: locuri marginale sau tranzitorii, retrase sau restrânse, ascunse sau uitate”.

(Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

O casetă cu șerpi           

Lângă roza vânturilor cu lira sub braț

poetul fumează nori și arată drumuri inverse

unii îl cred și-și mută turma de oi înspre lupi

unii pe vreme senină deschid umbrela și fac astenie

alții se duc să cultive grâu sau mac și culeg

pietricele dorm liniștiți în loc de vară au iarnă

și prăjesc pe plită elegia belșugului bravo poetul

compune un nou sistem de irigare și-i trage pe sfoară

pe cei care vor să-l tragă pe apă bravo și bravo

cel deprins cu nuanțele galbene salută poetul

de armindeni îi trimite o casetă cu șerpi

dar ochiul magic se-aprinde

Șambelan la curtea coniacului

                           lui Mircea Scarlat

Doamne cât de trist am fost aseară

literele mele au luat-o razna prin ploaie

m-a salvat în cele din urmă credeți-mă

amintirea unei vieți trăite de mult

eram șambelan la curtea coniacului

scriam partituri de dragoste și iarna

mă duceam la french cancan pe atunci

stăpâneam și aerostate cu heliu parcă mă văd

suflând în trâmbiță deasupra orașului

în prezent sunt un biet poet premiat

cu frunze de urzici Doamne cât de trist

am fost aseară pe când alergam prin ploaie

după ultima literă

Aproape o elegie

Vultur cu aripi deschise ți-am fost

cârlionț de miel și văl de lapte ți-am fost

coapsă de chitară moale ți-am fost

chitară și smirnă și smochină ți-am fost

amnar pentru iască acerbă ți-am fost

ploaie de mărgean pe brazdă ți-am fost

floare de oleandru pe sân ți-am fost

corabie lină și neîncăpătoare ți-am fost

ancoră în profunzimea mierii ți-am fost

odgon din fir de mătase ți-am fost

cătușă eliberatoare ți-am fost

etcetera etcetera ți-am fost

un scorpion fantastic ți-am fost

un coș cu roiuri de viespi ți-am fost

gheară de liliac în păr ți-am fost

cactus pe gură ți-am fost

arici pe sâni ți-am fost

osuar de crabi în așternut ți-am fost

hidoasă umbră de sepie în somn ți-am fost

zgură și smoală topită pe unghii ți-am fost

o carte ruptă ți pătată cu vinuri ți-am fost

suc de mătrăgună ți-am fost

etcetera etcetera ți-am fost

Frizerul

Pornea dis-de-dimineață cu lădița sub braț,

ciocănea discret în geam până când auzea

o tuse ușoară, un răspuns mormăit…

Povestea ce s-a întâmplat peste noapte în sat,

afla cine se duce la târg să cumpere cai,

cine se căsătorește curând, cine s-a spânzurat.

Era calendar; știa prețul porumbului nou;

nimeni nu punea ventuze mai bine ca el!

Cu pămătuful ca o crizantemă-nfoiată

arăta un punct în aer – și vorbea, și vorbea…

Mie îmi plăcea când pulveriza odecolon.

Acoperit de zăpadă și ploaie, tras între umeri

alerga cu lădița din casă în casă…

De sărbători felicita familia întreagă,

deseori era poftit să rămână la masă.

Duminica după-amiază îmbrăcat în haine negre

juca popice sau farbel cu cărți ungurești,

mândru cerceta pe fiecare parte: – Da,

eu v-am făcut frumoși, cu briciul și cu priceperea mea!

Afla el primul noutățile din sat.

Nimeni nu s-a supărat vreodată pe el –

pe toți i-a făcut pentru o zi, două frumoși,

tuturor le-a spus taine la ureche

dimineața, aplecat peste capete somnoroase

cu briciul ascuțit și lucios…

Morții noștri dragi

Morții intră noaptea în casă

morții noștri dragi

dau la o parte draperiile grele

aprind chibrite unde sunteți întreabă

unde

nimeni nu-i aude

dormim pe o altă parte a pământului

visăm dragostea fericirea visăm dimineața

sunând ca un corn englezesc deasupra clădirilor

în care zi de zi fabricăm nemurirea în serie

nimeni nu-i aude

ei lunecă în bucătărie

îi întâmpină gândacii stacojii

mirosul sosurilor arse

boabele de piper risipite pe jos

rup din pâine înfometați

nu au mâncat nimic

de zece de douăzeci de cincizeci de ani

deschid frigiderul beau apă minerală

sunt însetați

de zece de douăzeci de cincizeci de ani

morții noștri dragi privesc la ceas

nu mai știu să citească

se călăuzesc după rădăcinile ierbii

după harta cârtițelor

furtuna

îi împrăștie înainte de revărsatul zorilor

pietrele încep să vorbească

mașinile încep să cânte

păsările încep să urle

ne jupuim de pe față

pielea somnului transparentă

morții noștri dragi

ei rămân în pulberea de pe haine

în murdăria de sub unghii

în noroiul de pe ghete

în funinginea din dosare

morții pururea

morții noștri dragi

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: