GALERIA CU POEȚI - George Damian, poetul imaginii rafinate

Născut pe 24 martie 1927, în Zlătunoaia, George Damian și-a făcut studiile la Liceul Comercial din Botoșani și la Facultatea de Drept a Universității din București (1941-1953). A fost magistrat la Judecătoria Rădăuți, activist cultural, ziarist și redactor corespondent al Radiodifuziunii Române pentru Botoșani și Suceava. A colaborat la revistele: „Amfitrion”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Luceafărul”, „România literară”, „Steaua”ș.a.

Și-a făcut debutul cu poezie în revista „Iașul nou”, în 1950, dar își publică prima carte de versuri – Din Nord – abia peste 22 de ani, în 1972, la Editura Junimea. Au urmat volumele de poezie: Pădurea românească (Editura Eminescu, București, 1976); Târziu în decembrie (Editura Junimea, Iași, 1981); Noaptea de grație (Editura Eminescu, București, 1982), Vânătorul de fluturi (Editura Junimea, Iași, 1990); Ospățul rechinilor (Editura Omnia, Iași, 1994). A publicat și două cărți pentru copii: Vreți s-aveți și voi un zmeu? (versuri; Editura Junimea, Iași, 1973) și Acțiunea Păstrăvul de argint (proză; Editura Ion Creangă, București, 1976).

S-a stins din viață pe 7 august 1998 la Suceava.

Contemplativ, preocupat de tema trecerii, atent la imaginea rafinată, George Damian scrie o poezie a armoniilor. Cu precădere poet al culorilor, el ilustrează o lume a albului imaculat, evocă peisajele paradisului, „priveliștile plaiului de sus”, iar poeziile sale, „spontane şi mereu proaspete, par a fi scrise din mers, într-un permanent neastâmpăr şi rostite la un microfon imaginar – un trandafir de seară, bunăoară, sau o ureche de cerb” (Mihail Iordache). Înzestrat cu o sensibilitate romantică, George Damian poetizează stări, dezvăluind armonia ce se stabilește atât între eu și sine, cât și între eu și lume. Descoperim în cărțile acestui autor un lirism al împăcării cuminți cu lumea, o poezie în care ni se relevă eleganța și delicatețea acestei lumi.

                                                                                                                                                                                                                                                                            (Prezentare de Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești)

A sosit vremea…

E vremea să plec și să trec în alt vis

Prin sângele meu timpul a nins

Cu femei cu trup de albastre izvoare

Și-n timpul acesta un gând mă îndeamnă să plec

Și să rodesc în zăpada din flori

Sau într-un arbore tânăr și sfânt

Ivit din trupul tatei pe bătrânul pământ

Femei de răcoare cum umbre subțiri

Mă-ndeamnă să rămân de dorinți luminând

Și totuși daimonul meu în nopți fără somn

Cu râvna-i știută mă-ndeamnă râzând;

E vremea bătrâne vânător de fluturi

E vremea de trup să te scuturi…

Vom fi fără scăpare

Să năzuim iubito cât mai suntem aici

Spre adevăruri crude și spre iubiri târzii

Sub soarele amiezii ni-s umbrele prea mici

Iar graurii lumii s-au sinucis prin vii…

Am cumpărat un spațiu între pământ și cer

Clădesc anume albe minuni fără contur

Mi-i frig de prea lumină și mă topesc stingher

Stăpân deplin pe toate și golul dimprejur…

E locul unde-n arbori atârnă flori ciudate

Unde se-aud rostite ca niște vinuri rare

Cântările iubirii de nimenea cântate

Și unde-ajunși odată vom fi fără scăpare…

Într-o tăcere de stea…
                                            Lui Nichita

A venit a venit într-o noapte geroasă

Pasărea neagră târzie mireasă

Sărutul de gheață să-i dea

Și să-l ducă în gheare

Într-o tăcere de stea.

A venit a venit dintr-un cer nenumit

Pasărea neagră cu ochiul sticlos

Rostindu-și iubirea în zborul de jos

Și prin rotiri de târzie mireasă

Sărutul de gheață să-i dea

Să-l poarte în gheare

Într-o tăcere de tainică stea.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: