Furia la copii: când poate fi semnal de alarmă. „Dacă episoadele includ autoagresiune și distrugerea obiectelor, atunci nu mai vorbim doar de o etapă firească”

Crizele de furie sunt firești la copiii mici, dar episoadele intense, zilnice sau greu de calmat pot ascunde anxietate, dificultăți de atenție, traumă sau tulburări de somn. Sunt situații în care problemele pot fi mai complicate și necesită intervenție cât mai rapidă.  Psihologul Ruxandra Sersa explică diferențele și pașii pe care părinții îi pot face pentru a-și ajuta copiii.

„Furia la copii este în primii ani de viață o expresie firească a dezvoltării. Un copil mic descoperă lumea cu intensitate, vrea totul aici și acum și suportă greu frustrarea. Tantrumul apare ca o explozie emoțională, un limbaj al corpului prin care copilul arată că dorința lui s-a ciocnit de o limită”, explică psihologul Ruxandra Sersa rolul furiei la copii mici. În primii ani, creierul copilului este în plină construcție: autocontrolul și limbajul sunt încă imature, iar emoțiile „vorbesc” mai repede decât cuvintele.

Psihologul subliniază că diferența dintre un tantrum normal și un semnal de alarmă ține de câteva criterii clare: „Un tantrum de dezvoltare apare ocazional, durează câteva minute și, după ce trece, copilul se poate liniști și reintra în joc sau relație. De obicei, există un motiv vizibil – oboseala, foamea, refuzul unui obiect sau schimbarea unei activități”, punctează Ruxandra Sersa.

A înțelege această dinamică îi ajută pe părinți să nu răspundă cu pedepse sau rușinare. Mai util este ca adultul să rămână prezent și calm, să stabilească limite ferme și să evite explicațiile lungi sau negocierile în plină criză. După ce episodul trece, copilul are nevoie ca emoția lui să fie pusă în cuvinte simple: „ai fost foarte supărat pentru că ți-am spus nu”, dar și de repararea legăturii prin joc sau tandrețe.

„Semnele de întrebare apar atunci când furia este zilnică, repetitivă, durează mai mult de douăzeci de minute și este greu sau imposibil de calmat chiar și cu sprijinul părintelui. Dacă episoadele includ autoagresiune, distrugerea obiectelor sau crizele izbucnesc aparent fără motiv, atunci nu mai vorbim doar de o etapă firească, ci de un posibil simptom care ascunde o suferință mai profundă”, explică psihologul Ruxandra Sersa.

Lista de „red flags” pe care părinții le pot observa cuprinde: 

Toate acestea indică faptul că micuțul nu mai trăiește doar o frustrare de moment, ci o tensiune mai mare decât poate gestiona singur.

În aceste situații, părinții trebuie să observe tiparul – frecvență, durată, intensitate, revenirea după episod – și să ceară ajutor specializat. „În astfel de situații, o evaluare psihologică a copilului și o discuție de consiliere pentru părinți pot aduce claritate”, adaugă psihologul.

În mijlocul unei crize, rolul părintelui nu este să convingă sau să explice, ci să ofere siguranță. Copilul trebuie să simtă că furia lui nu rupe legătura cu adultul, dar și că există limite ferme care îl protejează, spune psihologul. „Pasul cel mai important este prezența calmă. Părintele se apropie, îndepărtează obiectele periculoase și îl oprește dacă lovește sau se rănește. Vocea trebuie să fie joasă și clară: sunt aici, lângă tine”.

Specialista avertizează că amenințările, țipetele și umilirile „nu fac decât să adâncească sentimentul de abandon”. După ce valul trece, părintele poate ajuta copilul să numească emoția pe care acesta a simțit-o și apoi să refacă legătura prin apropiere.

Sursa https://www.hotnews.ro