O companie românească, Bad Unicorn, a fost desemnată distribuitorul european de film al anului la Berlinala 2026, într-o țară cu un număr redus de cinematografe de artă. Monica Felea, co-fondatoarea companiei, a discutat pentru HotNews despre preferințele publicului român, dificultățile de a obține spațiu în programul multiplexurilor și situația cinematografiei românești, care „merge bine în pofida sistemului”.
Monica Felea a mărturisit că nu a avut o educație cinematografică timpurie, descoperindu-și pasiunea pentru film abia în facultate. În prezent, ea negociază drepturi de distribuție și încearcă să promoveze filmele de autor, subliniind importanța renunțării la elitism și a tratării tuturor ca egali. „Nu am avut toți aceleași șanse. Avem de învățat de la oricine, și de la cel care vinde legume. Omul ăla nu se uită la noi cu dispreț că noi nu știm cum se cultivă cartofii”, a declarat Monica Felea.
– Ce tipuri de filme consumă românii?
– Conform Box Office-ului săptămânal, românii preferă filmele de divertisment. Producțiile comerciale generează cele mai mari încasări. Ocazional, un film artistic, susținut de o campanie amplă a unui studio american, poate atrage public, intrând astfel în sfera comercială. În ceea ce privește filmele românești, consumul se orientează către produsele de divertisment. Folosesc termenul „entertainment” în loc de „film” deoarece, în loc de actori, avem influenceri, iar în loc de regizori, avem creatori de conținut. Produsul final nu se mai încadrează întotdeauna în categoria cinema. De exemplu, la începutul lunii ianuarie, la o săptămână după lansarea „Avatar”, a apărut „Dragoste la țară”, un film cu influenceri. În a doua săptămână, „Dragoste la țară” (cu peste 400.000 de spectatori) a depășit „Avatar”, ceea ce este remarcabil. Este vorba despre un film cu influenceri, având pe afiș un WC rural, din stinghii de lemn.
– Credeți că filmele comerciale pregătesc publicul pentru cinemaul de autor?
– În toate țările considerate exemple pozitive, există acest tip de cinema. Pentru mine este frustrant, deoarece ocupă mult spațiu în programarea cinematografelor, iar noi, de multe ori, nu mai avem loc. Cinematografele, în special multiplexurile, trebuie să ia decizii financiare și vor prioritiza întotdeauna filmele care atrag un public numeros, lăsându-ne pe noi în plan secund.
Am o anumită frustrare, nu pot să o neg, dar este sănătoasă. Poate „Dragoste la țară” nu este cel mai bun exemplu, dar „Cravata Galbenă”, deși a stârnit controverse, a adus la cinema o categorie de public care, altfel, poate nu ar fi venit.
– La ce public vă referiți?
– De exemplu, pensionarii nu au obiceiul de a merge la cinema. În majoritatea țărilor europene, ei reprezintă publicul principal. În România, avem un public mai tânăr. De ce? Pentru că mergem în multiplexuri, iar la multiplexuri se duc tinerii. Persoanele în vârstă merg la cinema foarte rar și doar în anumite orașe sau locuri unde sunt obișnuite: la București, la Elvire Popescu; la Cluj-Napoca, la Cinema Victoria, sau unde știu ele că se simt în siguranță.
Un film precum „Cravata galbenă” a atras acești oameni, care caută un produs ușor de înțeles, care să aducă puțină mândrie națională și cultură; iată, este despre un compozitor de muzică clasică. Cred că acest gen de filme sunt de mare folos în dezvoltarea unui public de artă.
Cineva scria pe Facebook că „eu, după ce am văzut «Cravata galbenă», am înțeles că filmul trebuie văzut la cinema, concertele auzite live în sală”. Și așa este.
Avem de învățat de la oricine, și de la cel care vinde legume. Omul acela nu se uită la noi cu dispreț că noi nu știm cum se cultivă cartofii.
– Dar cum ar trebui să comunice oamenii din industrie, din mediul cultural, cu un public care poate nu e încă publicul lor, astfel încât să nu producă divizare?
– Este un exercițiu pe care l-am învățat de la prietenul meu, Adrian Teleșpan: ieși zilnic din casă și privește oamenii de pe stradă, din autobuz, ca pe niște egali, să nu te uiți nici în sus, crezând că alții sunt mai buni, mai deștepți, dar nici în jos; toată lumea este egală.
Până la urmă, așa este, ne-am născut toți pe aceeași planetă, chiar dacă unii sunt mai educați pentru că au avut acces la mai mult decât alți oameni. Eu nu am crescut în casă nici cu Tarkovski – am început să văd filme abia la facultate, în cămin – nici nu am ascultat muzică clasică, nu am avut toți aceleași șanse. Avem de învățat de la oricine, și de la cel care vinde legume. Omul acela nu se uită la noi cu dispreț că noi nu știm cum se cultivă cartofii.
au avut filmele distribuite de Bad Unicorn anul trecut
– Simțiți că mai există loc pentru filmele de autor?
– Nu vreau să pară că mă plâng de ceea ce consumă românii. Se vede și din cifre că există public pentru filmele de autor. Dacă înainte de 2020, aveam maximum 4–5 filme din competiția de la Cannes în România, în 2026 poți vedea mai bine de 20 de filme din competiție și de la alte festivaluri. Noi, în 2025, am avut peste 300.000 de spectatori, este o dovadă că a crescut acest public, cel care vrea să simtă ceva după ce vede un film, să se gândească la niște teme. Dar nu a crescut suficient cât să concureze cu filmul comercial.
– Publicul se regăsește mai mult în poveștile pe care filmul comercial le arată?
Sursa https://www.hotnews.ro
