Începutul școlii sau grădiniței generează emoții intense pentru mulți copii, manifestate prin tulburări de somn și chiar simptome fizice precum dureri de burtă sau de cap. În contrast, alți copii traversează această tranziție fără probleme vizibile. Această discrepanță este influențată de diferențe de temperament, stil parental și presiunea academică. Părinții pot interveni eficient pentru a-și sprijini copiii.
În România, debutul anului școlar este adesea asociat cu un nivel crescut de stres, amplificat de orare încărcate, clase supraaglomerate, schimbări bruște de program și servicii de consiliere limitate. Aceste condiții pot provoca emoții puternice, somn fragmentat și disconfort fizic la copii.
În absența unui suport consistent din partea instituțiilor de învățământ, părinții devin principalul factor de protecție. Aceștia pot facilita adaptarea copiilor prin implementarea unor rutine previzibile, asigurarea unei igiene adecvate a somnului, limitarea expunerii la ecrane seara, normalizarea emoțiilor și o colaborare proactivă cu cadrele didactice.
Diferențele individuale sunt semnificative. Unii copii prezintă un temperament caracterizat prin „inhibiție comportamentală”, manifestat printr-o reactivitate crescută la situații noi, tendința de retragere în contexte necunoscute și prudență excesivă în fața schimbării. Cercetările indică faptul că acest temperament, stabil încă de la vârste fragede, crește riscul de a dezvolta anxietate ulterior, în special în situații sociale. Studiile experimentale și de neurodezvoltare au confirmat o sensibilitate accentuată la noutate la copiii cu acest temperament, trăsături care, în contextul solicitant al începutului de an școlar, pot amplifica emoțiile de anticipație.
Acest lucru nu implică automat dezvoltarea unei tulburări de anxietate. Evoluția depinde de mediul în care copilul învață să gestioneze noutatea: expuneri graduale și predictibile, modelare din partea adulților și oportunități de succes progresiv. Atunci când adulții adoptă o atitudine hiperprotectivă (rezolvând problemele în locul copilului sau evitând situațiile care îl sperie), copilul este privat de ocazia de a-și dezvolta toleranța la disconfort și de a învăța să facă față provocărilor. În schimb, o abordare care implică pași mici și validare („știu că este greu, dar poți”) ajută copilul să asocieze noutatea cu reușite gestionabile.
În familiile cu frați, comparațiile sunt inevitabile: un copil poate fi reticent la schimbări, în timp ce altul abordează necunoscutul cu entuziasm. Este esențial ca părinții să reinterpreteze aceste diferențe: nu „sensibil înseamnă fragil”, ci „sensibil înseamnă atent” – cu necesitatea unei pregătiri suplimentare. Pentru copiii inhibați, activități precum vizitarea școlii, parcurgerea traseului până la clasă, simularea scenariilor acasă (ex: „mâine o salutăm pe doamna, stăm 4 ore în clasă, apoi mergem acasă”) și ritualurile de seară predictibile sunt intervenții simple, dar cu un impact semnificativ. Cheia este expunerea gradată, nu evitarea.
Modul în care părinții abordează subiectul acasă este crucial. O revizuire sistematică privind parenting-ul hiperprotectiv demonstrează o legătură clară între acest stil și o incidență crescută a simptomelor de anxietate și depresie. Copiii protejați excesiv au mai puține oportunități de a-și exersa autonomia și toleranța la frustrare, abilități esențiale pentru adaptarea la ritmul școlar.
La polul opus, stilul autoritativ (caracterizat prin căldură, limite clare și autonomie treptată) este asociat cu rezultate emoționale mai favorabile. Literatura de specialitate privind anxietatea la tineri indică faptul că stilurile non-autoritative (autoritar, neglijent sau hiperprotectiv) cresc riscul de anxietate.
Presiunea academică reprezintă un alt factor important. O sinteză din 2023 evidențiază relații între presiunea percepută pentru performanță și probleme de sănătate mintală la adolescenți, inclusiv anxietate, depresie și auto-vătămare. De exemplu, mesajul „începem în forță, fără greșeli” poate suprasolicita un sistem nervos deja în tranziție. Psihologii recomandă ca primele 2-3 săptămâni să fie considerate o „perioadă de reglare”, concentrându-se pe ritm (somn, mese, drum), relații (interacțiuni sociale pozitive) și micro-competențe (organizarea ghiozdanului, notarea temelor), înainte de a crește treptat exigențele academice.
Este important să fim atenți la comparațiile verbale: „fratele tău s-a adaptat imediat”, „X are deja note mari”. Copiii percep standardul, nu contextul. În schimb, formulați obiective controlabile de către copil: „să dormim la ora X în 5 seri din 7”, „să mănânci micul dejun în 4 din 5 dimineți”, „să saluți 2 colegi noi până vineri”. Acest tip de obiective reduce anxietatea, mutând accentul de pe rezultat (note) pe proces (efort, obiceiuri), unde copilul are o influență reală.
1. Oferiți predictibilitate.
Copiii cu inhibiție comportamentală la grădiniță/școală necesită predictibilitate. Alegeți o singură activitate pe care să o realizați constant timp de două-trei săptămâni. Exemplu: în fiecare zi, după grădiniță/școală, mergem împreună în parc. În primele 2-3 săptămâni, creșteți treptat predictibilitatea, ajutându-l să anticipeze momentele dificile și să găsească soluții:
2. Turul de recunoaștere
Sursa https://www.hotnews.ro
