Expresia „cei 7 ani de acasă” a fost, zeci de ani, un simbol al educației românești. În copilăria multora dintre noi, însemna supunere, ascultare și tăcere în fața autorității. Nu aveai voie să întrebi „de ce”, nu cereai explicații și nu îți exprimai emoțiile. Astăzi, însă, părinții redescoperă sensul acestor șapte ani și îl traduc într-un limbaj nou, adaptat lumii digitale și ritmului emoțional al copiilor din prezent.
Pe vremea noastră, „cei 7 ani de acasă” erau o formă de cod social: copilul trebuia să știe să salute, să spună „te rog” și „mulțumesc”, să nu întrerupă adulții, să stea „cuminte” și să nu întrebe prea mult. Educația era bazată pe respect, dar și pe teamă. Părintele sau profesorul nu era o persoană care se explica, ci o autoritate care trebuia ascultată.
De multe ori, comportamentele bune se obțineau prin corecție severă. „Așa se face” era argumentul suprem sau „pentru că așa spun eu!”. Copiii învățau repede să fie discreți, să nu deranjeze, să își ascundă emoțiile. În public, erau politicoși, iar acasă trăiau adesea tensiunea de a nu greși. Modelul a produs generații care știu să respecte regulile, dar mai puțin să se asculte pe ei înșiși.
„Cei 7 ani de acasă” au însemnat, în fond, conformare. Politețea era o formă de protecție socială, nu o expresie a empatiei. Respectul era unilateral – copilul trebuia să-l ofere adultului, nu invers. Iar educația emoțională lipsea aproape complet: nu se vorbea despre cum ne simțim, ci despre ce „trebuie” să facem.
Totuși, această educație a avut și partea ei pozitivă: a transmis valori solide – modestie, decență, simțul datoriei. Doar că, în absența dialogului, multe dintre ele au rămas formale, fără înțelegerea profundă a sensului lor. Iar asta e diferența-cheie între generații: noi am fost învățați să respectăm regulile, copiii noștri trebuie să înțeleagă de ce acestea există.
În prezent, expresia nu mai vorbește doar despre bune maniere, ci despre inteligență emoțională, empatie și responsabilitate. Copiii cresc într-o lume cu informații nelimitate, rețele sociale, anxietate crescută și un alt tip de presiune socială. A-i învăța „cei 7 ani de acasă” nu mai înseamnă să-i faci să tacă și să respecte, ci să-i ajuți să gândească, să înțeleagă și să se comporte bine din convingere.
Sursa https://www.hotnews.ro