”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!” Sunt cuvintele pe care părinții și bunicii noștri le-au ascultat ani la rând, cu urechea lipită de aparatul de radio, prin vocea celebră de la Vocea Americii sau Europa Liberă. Într-o vreme în care acest gest - ascultarea celor două posturi de radio - te putea duce în pușcăria comunistă...
Este cetățean român și american, iar viața și-a consumat-o fără limite. Astăzi trăiește în Germania, la Munchen, și – la cei 98 de ani împliniți la sfârșit de ianuarie - rămâne conectat la viață, la frumusețile ei, la fiecare colțișor de lume din care păstrează amintiri. Un spirit viu, într-o minte de aristocrat, Mircea Carp dovedește și astăzi o rigurozitate mentală, o disciplină a profesiei greu de atins și, mai ales, greu de înțeles în zilele noastre. I se spune, de altfel, decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate.
Fiul ofițerului de cavalerie Constantin Carp și al Ecaterinei, descendentă din familia lui Lascăr Catargi (prim-ministru al României în patru rânduri), nepot al lui Garabet Ibrăileanu, a cărui bibliotecă a epuizat-o în vremea liceului, Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani, apoi a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer. A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare.
În ianuarie 1948, deși în domiciliu forțat, reușește să fugă din țară. Ajunge în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Aici va activa la postul de radio Vocea Americii. Este mai întâi crainic, apoi redactor și șef al secției române. Revine în Europa 22 de ani mai târziu, iar până în anul 1995 activează la Europa Liberă, ca director-asistent.
(Mircea Carp la Vocea Americii)
Interviul pe care Botoșaneanul l-a publicat în luna martie, dedicat doamnelor din familia Pillat, a ajuns și sub privirile fostului director de la Europa Liberă, la Munchen, acolo unde locuiește astăzi Mircea Carp. Imaginile despre Miorcanii de demult, emoționantele povești de viață ale eroinelor familiei Pillat au stârnit amintiri dragi, din Botoșaniul interbelic, atunci când Mircea Carp locuia în vechiul, dar efervescentul târg moldav.
Doar Covid-ul – care l-a ”vizitat” în săptămânile din urmă – i-a mai temperat nerăbdarea de a ne povesti despre orașul copilăriei, despre oameni și locuri care astăzi sunt, pentru noi, istorie. O istorie la care ne întoarcem din ce în ce mai des, pentru a ne mai hrăni din parfumul vechilor grădini, din atmosfera de mare oraș european, așa cum erau Botoșanii în acele vremuri dintre cele două conflagrații mondiale.
”O deosebită plăcere și emoție mi-au făcut rândurile din interviul cu Monica Pillat, care mi-au readus în memorie Botoșanii copilăriei mele”, ne mărturisește autorul cărții ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, o carte la care ne vom întoarce, mai ales că ea cuprinde și un capitol dedicat Botoșaniului.
Născut în anul 1923, Mircea Carp avea 3 ani atunci când familia a ajuns la Botoșani. Va rămâne aici vreme de 5 ani, dar se întoarce anual…
”în anii tinereții de mai târziu, spre a petrece vacanțe de vară de neuitat, cu prietenii copilăriei mele. Astfel am cunoscut, trăit și copilărit cu mulți dintre băștinașii orașului Botoșani, personaje-personalități, rămase celebre în istoria orașului moldav”,
Mircea Carp, fost director la Europa Liberă
Cu o memorie de invidiat, dar și cu o vioiciune a spiritului cu adevărat molipsitoare, Mircea Carp ne mai predă o lecție de istorie a orașului. Una pe care nu o vom regăsi în manuale, tocmai pentru că ea este înmagazinată, într-un misterios cifru al memoriei, în chiar destinul de excepție al unui om care a marcat generații și generații de români din toată lumea. De aceea vocea de la radio devine astăzi, pentru botoșăneni, un tezaur cu prețioase amintiri.
Familia Carp a locuit în vecinătatea unuia dintre cei mai cunoscuți avocați din Botoșanii anilor 30.
”Printre aceste familii ale Botoșaniului elegant și boieresc, se numără familia avocatului Vasile Pilat, vecini cu familia mea, cu a cărui fiică, Liuca, am fost prieteni foarte apropiați în toți anii petrecuți la Botoșani”,
Mircea Carp, fost director la Europa Liberă
În ciuda aproximativei apropieri de nume, Vasile Pilat nu era rudă cu familia lui Ion Pillat, din Miorcani. Însă, într-un Botoșani monden și cu o viață animată, numele avocatului apare consemnat în numeroase cronici de târg. A rămas de pomină, legat de numele său, întâlnirea, la restaurantul Ciocârlia (lângă Hotelul Rareș) din Botoșani, dintre marele epigramist Păstorel Teodoreanu și avocatul Vasile Pilat. În una din zile, Vasile Pilat îl roagă pe epigramist să îi dedice un catren. În urma orgolioaselor insistențe, ilustrul Păstorel a scris: "Pilit era Pilat din Pont,/ Ce îl aveau romanii,/ Dar mai pilit este Pilat,/ Ce-l are Botoșanii".
De altfel, foarte interesant și demn de consemnat este și faptul că scriitorul Adrian Marino era rudă cu avocatul Vasile Pilat (soția lui Vasile Pilat, Elena, fiind sora mamei lui Adrian Marino). Însuși Adrian Marino petrecea multe vacanțe la Botoșani, consemnând chiar mai târziu: „Mătuşa mea era o persoană fină şi superioară. Iar soţul său, Vasile Pilat, un boem chefliu incorigibil, cu viaţă dublă, foarte simpatic şi plin de umor. La Botoşani am trăit singurele momente plăcute ale copilăriei mele”.
O aleasă prietenie, în acea vreme, îl va lega pe Mircea Carp și de Adrian Marino, alături de care a petrecut la Botoșani multe momente din copilăria fantastică.
După 80-90 de ani, Mircea Carp ne oferă astăzi un dar de preț: imaginea unui Botoșani interbelic, locuit de oameni ”cari au fost”, vorba nu mai puțin celebrului Nicolae Iorga.
”Am cunoscut prin prietenii copilăriei mele din orașul drag și arhaic, familiile cu copii care mai mult sau mai puțin erau nume ilustre ale vremii și locurilor: familia lui Tiberiu Crudu, comandant de străjeri, pedagog, unul dintre cei mai buni pedagogi ai învățământului secundar interbelic, ziarist, scriitor, folclorist, creator de școală (Școala Normală ”Mihai Eminescu” din Botoșani), denumit chiar al doilea Pestalozzi, susținător al Marii Uniri, model de moralitate și cultură;
Familia colonelului Ranet, cunoscut erou din Primul Război Mondial și voluntar, la cererea sa, în Al Doilea Război Mondial; familia profesorului Petre Irimescu, prefect de două ori al Botoșanilor și mare susținător al culturii și refacerii monumentelor culturale și bisericilor;
Familia profesorului Nicolae Blebea, vărul doamnei Pilat, cadru didactic renumit la Liceul Laurian, om harnic, corect, priceput, cu multă inițiativă în dezvoltarea școlilor, bibliotecilor, sălilor de sport, de muzică, renumit profesor de pian și de suflet al celui care va deveni celebrul pianist Corneliu Gheorghiu - pianist care peste aproape un veac a încercat la rândul său să descopere la Bruxelles talentul pentru pian al nepotului meu Thomas Petre Carp;
Familia lui Constantin Abeles, renumitul pilot personal al unchiului meu, Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei. Abeles a instruit și educat sute de elevi piloți, mulți dintre aceștia devenind eroi ai aviației noastre, fiind fără încetare sufletul aviației civile și militare române. După război el a emigrat în America, acolo a fost și membru al consiliului bisericesc al românilor din New York. A participat în rang de comandant și pilot în război. Numele lui Constantin Abeles este gravat alături de ceilalți eroi aviatori și marinari, dragi generalului Paul Teodorescu, pe una dintre plăcile de marmură de la Mănăstirea dintr-un lemn de la Frâncești, județul Vâlcea”,
Mircea Carp, fost director la Europa Liberă
(1923: Prima promoție de absolvenți ai Școlii Normale “Mihail Eminescu” Botoșani, în centru, pe scaun profesorul Tiberiu Crudu, foto Facebook / Botoșani- orașul de altădată)
Nu doar oamenii, ci și locurile îi trezesc amintiri și nostalgii lui Mircea Carp. În Botoșanii eminescieni, parfumul de tei devenea poezie, iar doamnele târgului stârneau fiori în inimile tinerilor îndrăgostiți.
Copilul care sărea geamul odăii, spre a se bucura de joacă, străbătea mai târziu străzile cu grădini parfumate, dar și potecile ascunse care stârneau în mintea de adolescent închipuite aventuri.
”Mă reîntorc la amintirile mele de copil, din Botoșani, la diminețile în care, după micul dejun, ieșeam repede, ca să nu fiu văzut și oprit, pe geamul de la camera mea și mă urcam în copacul cel mai înalt din grădina noastră, de unde dădeam semnal ”Tarzanilor” mei ca să ne întâlnim în ”jungle” deasă (grădina) de pe moșia boierului Climescu.
Cu copiii sau nepoții din familiile menționate băteam în lung și în lat strada Agafton, de la Bulevardul Eminescu până în afara orașului, prin grădinile parfumate ale proprietăților acestora, prin locuri cu poteci ascunse și pârleazuri sau prin parcurile din oraș cu copaci înalți și puternici, prin locurile de promenadă și unde se țineau concerte militare sau de defilare, sau pe unde se puteau admira toaletele cele mai atrăgătoare ale doamnelor de atunci”,
Mircea Carp, fost director la Europa Liberă
(Oficialitățile orașului Botoșani în 1934, foto: Facebook / Botoșani- orașul de altădată)
O lume aproape de neînchipuit astăzi. Privind prin ochii copilului de acum aproape un secol, Botoșanii capătă aura de poveste. O poveste în care, totuși, oamenii trăiau cu adevărat, chiar ”sfințiți de poezia lui Eminescu”, iubeau uneori cu patimă, alteori adolescentin sau mânați de orgoliul duelurilor cavalerești.
”Totul se petrecea astfel în acel colț de lume minunat, în liniștea și atmosfera patriarhală a Botoșanilor mei, în care atunci se auzeau glasurile noastre pline de veselia copilăriei, iar pe deasupra noastră ne lumina și ne sfințea doar poezia lui Eminescu.
Eram, fără excepție, răsfățații bunicilor, care ne opreau des la masa de prânz, ai părinților care ne cunoșteau de mici și ai căror copii mi-au devenit tovarășii de joacă sau prietenii tinereții de mai târziu”.
Liuca, Marioara, Trotki, Tucu, Nicușor, Ghighi… Colegi de care îl leagă și astăzi amintiri. Unii dintre ei au încremenit în propriile nume, alții au scris istorie pentru orașul și țara lor, urcând în carieră cu studii la Sorbona.
”Așa i-am cunoscut eu pe unii mai mici, pe alții mai mari, pe neuitata Liuca Pilat, de aceeași vârstă cu mine, dar și pe Marioara, fiica colonelului Ranet (flirtul meu de mai târziu). Colonelul Ranet avea o soție care trecea drept una dintre cele mai frumoase doamne ale Botoșaniului. Ea avea doi copii, pe Trotki, cu care am fost mai târziu coleg la Liceul Militar din Iași, și o fiică, pe Marioara, cu care am rămas în relații de prietenie multă vreme. Așa l-am cunoscut pe Tucu Irimescu, de asemenea coleg de Liceul Militar la Iași, pe Nicușor Vrancea, băiatul cunoscutului boier Vrancea, pe Ghighi Pilat, premiant în toți anii liceului (Laurian), mai târziu student notoriu la Sorbona, pe B. Dombrowski, nepotul amfitrioanei târgului Botoșanilor - Tante Etelka-Ghika, iar cu ”B.” am fost o vreme coleg de liceu și la arma cavaleriei”,
Mircea Carp, fost director la Europa Liberă
Copil de militar, al cărui tată era chiar comandantul Regimentului 8 Roșiori, Mircea Carp nu putea lipsi din viața soldaților. La fel cum nu rata niciun eveniment monden din târg, bineînțeles alături de tatăl său, colonelul Constantin Carp, și frumoasa Ecaterina, născută Catargi:
”În afara nenumăratelor ore și zile de joacă sau plimbări din adolescență, participam și alături de părinții mei la activitățile culturale ale orașului. Nu pot să uit cum, deseori, tatăl meu, colonelul Constantin Carp, comandant la Regimentul 8 Roșiori, și cu mama mea, Ecaterina, născută Catargi, mergeam cu mare entuziasm în manejul regimentului, ca să vedem ofițerii de cavalerie exercitând în vederea concursurilor hipice la care aveau să participe cu succes atât în țară, cât și în străinătate. Printre aceștia se numără tânărul locotenent Climescu”.
Privind prin ochii unui copil năstrușnic, ai unui adolescent romantic, poate și ai unui tânăr cu aspirații înalte, care visa la o carieră de militar cel puțin la fel de strălucitoare și eroică precum a părintelui său, Botoșanii ne par astăzi un adevărat colț de rai. După cum știm, însă, totul avea să se năruiască spre anii 50. Mircea Carp însuși ajunge în închisoare, apoi emigrează în îndepărtate Americi. Întâmplări asupra cărora vom reveni.
”Deși anii copilăriei mele au fost puțini, mi-au umplut sufletul și traista amintirilor numai cu momente de neuitat din copilăria frumoasă, lipsită de griji sau din tinerețea aceea romantică”,
Mircea Carp, fost director la Europa Liberă
(Mircea Carp la Europa Lberă)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Urmărește-ne și pe Google News
