Timp de decenii, europenii au cedat statului până la jumătate din salariu în schimbul unei promisiuni simple: pensionare la 60 și ceva de ani, cu un venit sigur și decent, garantat pe viață. Promisiunea a supraviețuit crizelor, guvernelor și reformelor amânate, notează Wall Street Journal. Aritmetica din spatele ei, mai puțin.
Un studiu publicat în Oxford Bulletin of Economics and Statistics arată că, în mai multe mari economii europene, statul a ajuns deja aproape de limita maximă pe care o poate strânge din taxarea muncii pentru a plăti pensiile – iar țările cu cele mai generoase sisteme sunt exact cele mai aproape de acest plafon.
Arhitectura tradițională a securității sociale europene este prinsă între finanțe publice epuizate și o populație care îmbătrânește rapid. Statul social care a oferit acoperire de la naștere până la bătrânețe, și pe care generații întregi l-au considerat de la sine înțeles, a devenit centrul unei incertitudini care produce, de la un capăt la altul al continentului, valuri de frică și furie. Lucrătorii tineri își exprimă acum deschis îndoiala că vor mai primi vreodată o pensie. Pensionarea se transformă dintr-un drept evident într-un obiectiv vag și îndepărtat.
În centrul problemei stă contractul generațional nescris pe care se bazează majoritatea sistemelor europene: lucrătorii de azi plătesc pensiile celor de ieri, în așteptarea ca lucrătorii de mâine să le plătească pe ale lor. Modelul „pay-as-you-go” funcționează atât timp cât piramida demografică are o bază largă. Pe măsură ce generația „baby boom” de după război intră în al optulea deceniu de viață, baza se îngustează, iar guvernele sunt obligate să aloce o parte tot mai mare din bugete pentru a acoperi obligațiile de pensii.
Economiștii Burkhard Heer (Universitatea din Augsburg), Vito Polito (Universitatea din Sheffield) și Michael R. Wickens au încercat să pună un număr pe o întrebare pe care dezbaterea publică o ocolește de obicei: cât mai pot crește taxele pe muncă înainte ca ele să înceteze să mai aducă bani?
Logica pornește de la un fenomen cunoscut în economie drept efectul Laffer. Peste un anumit nivel, o contribuție socială mai mare descurajează munca suficient de mult încât încasările totale încep să scadă, nu să crească. Există, așadar, o sumă maximă pe care un stat o poate aloca pensiilor din taxarea salariilor, fără a se împrumuta și fără a tăia alte cheltuieli. Autorii o numesc „limita pensiilor”. Distanța dintre această limită și cât cheltuie efectiv statul pe pensii este rezerva de manevră fiscală care mai există.
Paradoxul este că lipsa de spațiu de manevră nu vine din sărăcie, ci din generozitate. Studiul identifică doi factori care explică aproape în întregime diferențele dintre țări: nivelul deja ridicat al taxării muncii și generozitatea sistemului de pensii. Cele trei țări cu cel mai mare spațiu- SUA, Irlanda și UK- au cele mai puțin generoase rate de înlocuire și cele mai mici contribuții sociale. Cele patru cu cel mai mic spațiu – Franța, Italia, Austria și Belgia- se numără printre cele mai generoase și printre cele care taxează deja cel mai mult munca. Promisiunea mai bună a consumat, cu anticipație, rezerva viitorului.
În Europa coexistă trei arhitecturi diferite ale pensiei de stat.
Franța, Italia și Spania se bazează exclusiv pe sistemul „pay-as-you-go”. Spre deosebire de SUA, unde peste 35 de trilioane de dolari din fondurile de pensii private sunt investiți în acțiuni și obligațiuni, contribuțiile sociale ale lucrătorilor europeni din aceste țări ajung direct în buzunarele pensionarilor actuali. Ele reprezintă 27% din câștigurile brute în Franța și 33% în Italia. Potrivit datelor OCDE folosite în studiu, rata brută de înlocuire a pensiei a fost, în medie, de 74,5% în Italia, 76,1% în Spania și 58,6% în Franța.
Când costurile de împrumut au explodat în timpul crizei datoriilor din zona euro, Grecia, Italia, Spania și Portugalia au fost nevoite să taie. În 2011, Italia a ridicat vârsta de pensionare la 67 de ani și a legat-o de speranța de viață. Spania a extins perioada de cotizare, iar Grecia a redus pensiile cu până la 40%.
Țările nordice au construit modele hibride, considerate de comunitatea economică mult mai sustenabile. Danemarca, Olanda și Suedia combină o pensie națională de bază cu fonduri ocupaționale la nivel de sector, al căror capital este investit pe piețele internaționale. Activele acestor fonduri ajung la 100%–200% din PIB, o dimensiune comparabilă cu cea din Statele Unite, și sunt administrate de organizații non-profit ale angajaților și angajatorilor.
„Acest model asigură un venit garantat, salarii mari și rezerve solide de capital de investiții care consolidează avuția națională”, subliniază economistul Jacob Kierkegaard. Prețul este o viață activă mai lungă. În Danemarca, vârsta de pensionare este legată prin lege de speranța de viață, iar generațiile tinere ar urma să lucreze până după 74 de ani în jurul lui 2070.
Al treilea grup, din care fac parte Germania și Regatul Unit, ocupă o poziție intermediară. Regatul Unit oferă o pensie de stat fixă și mică, combinată cu înscrierea automată a angajaților în fonduri private. Sistemul german rămâne de tip „pay-as-you-go”, dar cu beneficii considerabil mai mici decât în Franța vecină, cu un plafon al plăților lunare și cu o formulă automată care încetinește creșterea pensiilor atunci când raportul dintre contribuabili și pensionari se deteriorează. Cu toate acestea, chiar cu vârsta de pensionare fixată deja la 67 de ani, Berlinul alocă anual peste 110 miliarde de euro pentru a acoperi deficitul sistemului de asigurări sociale – cea mai mare cheltuială individuală din bugetul federal, aproape o cincime din total. În studiul lui Heer, Polito și Wickens, Germania avea în 2020 un spațiu de pensii de 22%, în zona de mijloc a clasamentului.
Dacă există o țară în care cifrele studiului se suprapun peste tensiunea politică, aceasta este Franța. Lucrătorii francezi s-au pensionat de obicei la 62 de ani, cu o pensie calculată pe baza salariului anterior – o promisiune pe care un guvern puternic îndatorat nu o mai poate onora în aceiași termeni.
Când Emmanuel Macron a impus, în 2023, creșterea treptată a vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, guvernul a ocolit votul final din Adunarea Națională prin articolul 49.3 din Constituție. Măsura a declanșat luni de proteste, greve în transportul public și incendieri de gunoaie pe străzi. Reforma a fost între timp înghețată.
În fiecare joi dimineața jurnalistul Dan Popa trimite newsletterul Economix. Dacă ești pasionat de economie, finanțe personale sau comportamentale, poți să te abonezi aici la newsletterul EconoMix:
Urmărește tendințele economice și învață despre finanțe personale prin recomandări și grafice relevante.
Sursa https://www.hotnews.ro
