Dar nu are instrumentele necesare pentru a interveni. Sau are alte priorități. În grija Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Botoșani se află în jur de 700 de copii, dintre care 450 sunt sub vârsta de 7 ani și deci în grija asistenților maternali.
Restul se află în centrele rezidențiale și marea lor parte sunt adolescenți greu de gestionat, care nu ascultă de nimeni.
Specialiștii din protecția copilului, sindicatele din asistență socială, magistrați și ONG-uri semnalează o criză profundă în gestionarea copiilor și tinerilor instituționalizați cu tulburări de comportament asociate consumului de droguri și lipsei de asumare a responsabilității.
Copii pe care statul nu știe cum să-i gestioneze. Angajații actuali nu le fac față, mulți vor ieși din sistem, iar în spate nu așteaptă nimeni să le ia locul. Posturile din sistem nu mai sunt vânate ca altădată.
Explică situația actuală Camelia Socianu, președintele Sindicatului Impact (foto jos), organizația reprezentativă din asistența socială:
„Responsabilitatea este mare și salariile sunt destul de mici în comparație cu responsabilitatea. Chiar și pentru profesioniști, pentru că discutăm despre asistenți sociali, psihologi. Salariile nu sunt atât de atractive. În schimb și categoria de beneficiari este foarte sensibilă”.
Sunt descriși ca fiind cu tulburări de comportament, consumatori de droguri, violenți, lipsiți de asumarea responsabilității și complet refractari la orice formă de autoritate.
Acești copii nu sunt infractori condamnați, dar nici beneficiari clasici ai protecției sociale. Ei se află într-un vid instituțional, într-o zonă gri între sistemul de asistență socială, sistemul de sănătate mintală și justiția juvenilă. Statul i-a scos din vechile structuri represive, fostele centre desființate în 2004, dar nu a construit nimic funcțional în loc.
Iar centrele de plasament nu sunt concepute pentru a gestiona tulburări grave de comportament sau dependențe. Angajații acestor centre sunt educatori, asistenți sociali, îngrijitori.
Nu sunt terapeuți specializați în adicții, nu sunt psihiatri și nu au pregătirea sau instrumentele necesare pentru intervenții comportamentale severe.
În plus, legislația le limitează drastic autoritatea. Orice tentativă de disciplinare este rapid catalogată drept abuz, iar personalul lucrează permanent sub presiunea plângerilor și a controalelor.
Camelia Socianu, președinte Sindicatul Impact
„Cei 7 ani de acasă nu au dus la rezultate foarte bune. Copiii din ziua de azi și mai ales cei care ajung la o anumită vârstă consideră că au doar drepturi, nu prea înțeleg că există și obligații. Au acces la informații și la rețele sociale moderne, gen TikTok, Instagram, în care se vehiculează mult că nu trebuie să ai școală, trebuie să fii mai nesimțit să zic așa, și să ai tupeu în viață ca să câștigi. Iar în momentul în care familia care i-a crescut încearcă să pună anumite bariere, nu acceptă. Și atunci au anumite tulburări de comportament, fug de acasă, încearcă să-și obțină bani pe alte căi, ajung la noi în sistem și familia de multe ori refuză să-i mai ia”,
Acești copii provin din familii destrămate. Ori fug de acasă, din cauza regulilor impuse de părinți. Ajung pe străzi și săvârșesc fapte penale. Sunt preluați de stat și aici rămân, familiile nu-i vor înapoi. Nu știu să-i gestioneze.
Ajung să afirme deschis că au doar drepturi, nu și obligații. Și, din punct de vedere legal, nu sunt departe de adevăr. Legea protecției copilului a fost construită aproape exclusiv în jurul drepturilor, ca reacție la excesele din comunism. Însă obligațiile au rămas vagi, greu de aplicat și aproape imposibil de sancționat.
Orice tentativă a angajatului din centrul rezidențial de a-l responsabiliza este reclamată. Și pârghii există, una fiind telefonul copilului. Care este un instrument folosit împotriva celor care îi au în grijă.
„Le este din ce în ce mai greu să gestioneze situațiile de criză în care copiii doresc doar libertate, doresc doar să li se ofere absolut totul și este greu să înțeleagă că trebuie să fie responsabili, că pot fi ajutați doar dacă se ajută ei și trebuie să aibă un stil de viață civilizat”, mai spune Camelia Socianu.
Consumul de droguri este o altă realitate pe care sistemul o tolerează neputincios. Drogurile pătrund în centre, fugile sunt frecvente, testarea nu este obligatorie, iar tratamentul nu poate fi impus. Minorii sunt aduși înapoi formal, fără ca problema de fond să fie abordată. Statul știe, dar nu intervine eficient, pentru că nu are cadrul legal și instituțional necesar.
Acești tineri nu pot fi internați psihiatric pentru că nu se încadrează strict în definițiile medicale. Nu pot fi trimiși în centre educative sau de detenție pentru că nu au condamnări. Nu pot fi controlați în centrele sociale pentru că legea nu permite măsuri ferme. În schimb, ei ajung să domine centrele, să intimideze alți copii, să distrugă orice formă de echilibru și să epuizeze personalul.
Problema reală nu este existența acestor copii, ci absența totală a unor structuri specializate pentru ei. România nu are centre rezidențiale cu regim terapeutic clar pentru minori cu tulburări grave de comportament și dependențe. Nu are structuri intermediare între protecția socială și justiție. Nu are o legislație care să echilibreze drepturile cu responsabilitățile.
Iar rezultatul este o generație de tineri pierduți între legi, care vor ajunge, inevitabil, fie în penitenciare după 18 ani, fie pe stradă, fie în statisticile eșecului social.
Camelia Socianu, președinte Sindicatul Impact
„Nu avem la acest moment copiii rămași pe stradă, dar e posibil la un moment dat să avem și cazuri din astea. Deci, totuși colegii noștri i-au avut în grijă au încercat să-i sprijine, să le găsească un loc de muncă, un spațiu de locuit, o chirie. Dar mulți dintre acești tineri ajung prea târziu să-și dea seama că puteau să aibă o viață normală în sistemul de protecție până la 26 de ani dacă își continuau studiile”
La împlinirea vârstei de 18 ani, un copil instituționalizat părăsește sistemul dacă nu își continuă studiile.
Dacă merge însă la facultate, mai poate rămâne în grija statului, adică să aibă susținere financiară, până la vârsta de 26 de ani.
Tinerii care părăsesc sistemul primesc o indemnizație în valoare de 10.000 de lei, bani cu care ar trebui să-și asigure un start în viața autonomă. Majoritatea cheltuiesc acești bani în câteva zile și apoi încearcă să revină în centre. Există însă și cazuri fericite, cu tineri instituționalizați care și-au găsit, în cele din urmă, propriul drum în viață.
