Într-o postare pe Facebook, Ilinca Vărvăruc a publicat un mesaj cu privire la cazul „Alexandra.
Printre altele, tânăra își exprimă indignarea cu privire la revenirea medicului Mariana Pitrop la Maternitatea Botoșani.
Redăm mai jos mesajul integral:
De mică am fost învățată că trebuie să îmi cer iertare dacă am greșit. Și că greșelile, mai ales cele mari, au consecințe serioase.
"Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată" mai spune o vorbă cunoscută de noi toți.
"A greși e omenește!" - un alt slogan des întâlnit.
Dar ce faci când un om se încăpățânează să creadă că nu a greșit? Când suferă de un nivel de mândrie atât de ridicat, încât nu poate accepta că trebuie să plătească pentru eroarea sa? Când în jurul lui se află și alți oameni, cu funcții înalte, care cred că ei nu greșesc și nu trebuie să dea socoteală nimănui?
Încă au și tupeul de a-i lua în râs pe cei care, le arată faptic, nu din povești inventate, că acolo a fost o problemă!
Cum ar fi fost dacă, acum trei ani, acest medic ar fi fost mai presus de toate OM și ar fi ieșit să își ceară iertare?
Să-și fi recunoscut neputința, să fi recunoscut că, intenționat sau nu, a ignorat strigătele unei mame. Și nu încercați să mă convingeți că nu e posibil să fi făcut voit, pentru că și strigătele mele de la naștere au fost ignorate de alt medic de acolo. Nu e un caz singular.
Cum era dacă își asuma vina, pleca capul și se retrăgea în liniște? Renunța la acel loc de muncă, mergea să își ducă luptele în instanță, dar măcar nu sfida o întreagă țară. Pentru că da, o țară întreagă a ieșit în semn de protest pentru a-și striga durerea.
Pentru că nu era vorba doar de Alexandra. Ci de toate mamele din România care și-au pierdut pruncii sau chiar au murit ele, din cauza neglijenței sau erorilor medicale. Și care au rămas doar niște cazuri nerezolvate, de care se mai discută la cafea, din când în când.
Eu am fost foarte dezamăgită de toți medicii care au sărit rapid să îi ia apărarea doctoriței, deși știau și ei că nu au dreptate. Dar din cauza mândriei ridicate, au pierdut umanitatea, empatia...
Și nu intenționez să arunc cu noroi. Nu mă ajută cu nimic. Dar am tot dreptul să pun întrebări și să-mi exprim nemulțumirea!
Nu, domnilor doctori, funcția dvs. nu e mai presus de viața unui om. Fie că vorbim de omul de la colțul străzii care cerșește, fie că vorbim de președinte sau alt om important din Stat.
Nu, funcția dvs. nu vă permite să luați în râs suferința altora, să vă acoperiți unii pe alții în cele mai sumbre scenarii și să vă purtați ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Sincer vă spun, ca o persoană care respectă orice meserie. Dacă doar ecusonul cu titlul de medic v-a rămas, dar omenia lipsește cu desăvârșire, în fața mea nu aveți vreo valoare.
Și nu contest anii de pregătire, orele petrecute în slujba semenilor... dar ce folos? Dacă nu poți fi om decât atunci când îți convine ție și cu cine îți convine.
În zadar veniți prin școli, la emisiuni, etc. și vreți să îi educați pe copii cu privire la meseria aceasta, dacă aveți conștiința adormită.
Valabil și pentru zona juridică, unde se bat cu pumnul în piept că ei fac dreptate. La poliție nici nu mai spun.
"E fată de preot, e credincioasă, etc." (Mai spuneau prin presă despre dna doctor). Și acesta e un argument nul. Știm prea bine ce e și prin Biserică. Plin de oameni care predică frumos și în spate...Mila Domnului. Sau de oameni care acum se roagă și imediat își bagă aproapele-n groapă.
Sunt sătulă de titulaturi!
Dar un lucru știu sigur! Dumnezeu vede tot. Și mai devreme sau mai târziu, vom da socoteală pentru absolut tot ce am făcut în viața aceasta!
Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmbrățișăm nedreptatea și să o transformăm în normalitate!
Treziți-vă!
