Județul Botoșani a dat lumii încă un poet cunoscut lumii drept „al doilea Eminescu”

Născut în familie de boieri 

Tudor Arghezi îl descria, într-un articol publicat în 1927 în „Adevărul”, ca pe unul dintre acei poeți care „întruchipează viața clasică a cântărețului din mansarde și cocioabe: ros de mizerie, alungat din loc în loc, chinuit fizic și moral”.

Pincio s-a născut pe 17 august 1868 în târgul Mihăileni, județul Botoșani, într-o familie de mici boiernași. La origine, numele său era Ion Păun; „Pincio” i-a devenit ulterior pseudonim literar după o călătorie în Italia, inspirată de Grădinile Pincio de la Roma. 

Copilăria i-a fost liniștită și privilegiuită, în mediul multicultural al zonei, iar mama sa, Maria Cozmiță, provenea dintr-o familie de intelectuali, cultivându-i pasiunea pentru literatura română și germană. 

A avut o copilărie dramatică

Dar la vârsta de 12 ani, soarta avea să se schimbe dramatic: tatăl său, subprefectul Alexandru Păun, a murit subit, lăsând o moștenire de datorii ce au decimat averea familiei. Pentru a supraviețui, a fost necesară vânzarea proprietăților și s-a ajuns la un trai modest, întreținut din pensia mamei și sprijinul rudelor.

În ciuda greutăților, Ion era un elev precoce și a început să scrie poezii încă de la șapte ani. Studiile au continuat la liceul din Pomârla și mai târziu la Botoșani și Iași, unde a frecventat cursuri de actorie la Conservatorul de Artă Dramatică. Lipsa resurselor l-a împiedicat însă să finalizeze studiile, scrie Click.ro. 

La aproximativ 20 de ani, a debutat literar în revistele vremii („Familia”, „Contemporanul”, „Ilustrațiunea Română” etc.). Dorind o schimbare și dornic de experiențe noi, a călătorit în Italia împreună cu prietenul său poet Dimitrie Anghel, timp în care a adoptat pseudonimul „Pincio”.

Realitatea l-a adus curând înapoi în România, unde și-a asumat responsabilitatea întreținerii familiei. A lucrat ca telegrafist la București, apoi la Brăila, dar salariile mizere l-au obligat să colaboreze cu diverse publicații. 

Disconfortul profesional și atmosfera rigidă l-au făcut să demisioneze, mărturisind: „În telegraf e ca și la cazarmă. Și prieteni și poezie, toate au pierit.” 

Ulterior, a fost detașat în comuna Piua-Petri (Ialomița) pentru echilibrare disciplinară, cu un salariu și mai mic. Izolarea l-a rupt de viața culturală din orașe și i-a îngreunat colaborările.  Într-o cerere adresată superiorilor, a descris condițiile sale precare: „Trebuia să mă lipsesc de o bucată de pâine … nu aveam un ban de cheltuială … odaie umedă … nu-i niciun scaun … doar un pat vârtos … mă dor oasele … fără foc.” 

Poetul rătăcitor între telegraf, birturi și manuscrise

Refuzând resemnarea, s-a întors la București, trăind ca un boem al literaturii: colinda birturile și redacta texte pentru publicații ca „Adevărul” şi „Evenimentul literar”.  Pentru scurt timp, a lucrat ca casier la berăria Bene Bibenti (proprietate Ion Luca Caragiale), iar oboseala, frigul și boala l-au împins să renunțe.

Chiar și în condițiile grele, Pincio a fost descris ca un suflet luminos: “Îi luminau chipul visările adânci … ochii vioi … surâsul veșnic, adesea melancolic, dar niciodată lipsit”. 

În 1894, obține un post de redactor la revista „Lumea Nouă”, care i-ar fi permis să se recupereze. Dar boala s-a agravat: o infecție la buză, netratată, a evoluat spre septicemie și l-a ucis în noaptea de 31 decembrie, în spitalul Colțea. Avea doar 26 de ani. 

Înmormântarea, fără ritual religios, a avut loc pe 3 ianuarie 1895 și a fost plătită de intelectuali socialiști precum Ion Nădejde, C. Mille, Dobrogeanu-Gherea și Gheorghe Diamandy. 

Moștenirea unui geniu uitat

Anii de suferință au coincis cu perioada de maturizare artistică. Pincio concepea poezie și proză în timp ce colinda orașele, lucrând la telegraf, în birt sau ca redactor.

„A trăit să-și chiuie dreptul la viață și la glorie”, spunea George Diamandy despre el. 

Opera sa, descrisă drept „melancolic timid și însingurat”, nu acuza explicit societatea, ci transfigura durerea personală într-un registru poetic profund. Nu a văzut un volum publicat în timpul vieții, dar la scurt timp după moarte prietenii i-au tipărit două colecții („Versuri și proză”, „Versuri, proză, scrisori”, 1896).

În 1948, ca recunoaștere postumă, Ion Păun Pincio a fost ales membru al Academiei Române, alături de Eminescu și Luchian.  Unii critici susțin că poezia sa „Sfârșit de toamnă” anticipează tonul lui George Bacovia. 

Una din versurile cele mai cunoscute ale sale este „În urma despărțirii”, în care domină imaginea melancoliei, singurătății și a lumii care se îndepărtează. 

Pincio avea convingeri socialiste, exprimând o solidaritate cu cei sărmani și marginalizați. A colaborat cu reviste socialiste (“Contemporanul”, „Munca”) și a militat pentru o societate mai echitabilă, făcând parte din cercurile socialiste ale vremii. 

Deși a fost contemporan cu Eminescu și a fost numit „eminescizant”, opera lui Ion Păun Pincio rămâne originală și autentică. Întâlnirea dintre cei doi avea să fie consemnată astfel: Pincio l-a descris pe Eminescu ca un om „voinic și vioi … capul mereu lăsat în jos … își plăcea să rătăcească singur”. 

Astăzi, Ion Păun Pincio nu mai este prezent în memoria colectivă a publicului larg, însă viața sa rămâne un simbol al condiției creatorului care plătește prețul alienării și neînțelegerii.