Născut dintr-un vis personal, Grivița 53, proiect inițiat de regizoarea Chris Simion-Mercurian și Tiberiu Mercurian, a fost construit în nouă ani. Este primul teatru construit de la zero în București, în aproape 80 de ani, din inițiativă privată. „Mulți au considerat visul o fantasmagorie”, spune Chris Simion, într–un interviu pentru HotNews, în care chiar ea numește reușita un miracol. Ea vorbește despre cum a început acest demers, despre campaniile ingenioase de strângere de fonduri, provocările întâmpinate și despre ce urmează la Grivița 53.
Povestea teatrului Grivița 53 a început în 2016, atunci când regizoarea Chris Simion-Mercurian a vândut casa bunicii sale pentru a cumpăra un teren cu ruine pe Calea Griviței din București. A fost primul pas concret spre ceea ce astăzi este primul teatru construit de la zero în Capitală, din inițiativă privată, după aproape 80 de ani.
„A fost o nevoie profundă de a lăsa în urmă un spațiu de creație liber, care să-i încurajeze pe artiști să viseze necondiționat”, a spus Simion pentru Hotnews. Ea a creat proiectul alături de soțul ei, Tiberiu Mercurian.
„Chris a venit acasă și mi-a spus că vrea să construiască un teatru. Am întrebat-o de câți metri pătrați are nevoie. A zis 100 de metri pătrați. Ne-am dat seama rapid că e nevoie de mult mai mult”, își amintește el.
Construcția teatrului a fost realizată în decurs de nouă ani, printr-o investiție totală de aproximativ 4,5 milioane de euro, care a implicat atât investiția inițială a fondatorilor de 200.000 de euro, 1,7 milioane de euro din granturile EEA 2014-2021 prin programul Ro-Cultura, dar și campanii inedite (ouă uriașe din fibră de sticlă pictate și licitate, cărămizi-mărțișor din lut, cărămizi ctitor cu numele donatorilor) și strângere de fonduri de la aproximativ 14.000 de ctitori, oameni care au donat bani sau timp și au făcut ca acest vis să se împlinească.
„Ne-am dorit să lăsăm o moștenire culturală, nu să bifăm un proiect. Am promis că vom construi un teatru, nu un proiect imobiliar”, spune Chris.
Doritorii pot vizita clădirea până pe 5 octombrie, în cadrul unor tururi ghidate de 45 de minute, unde vor avea acces în spațiile destinate spectatorilor (săli, foaiere) și în culise. Participarea este posibilă pe bază de înscriere în acest formular.
Următoarea etapă va fi dotarea tehnică a teatrului și realizarea de parteneriate pentru producțiile primei stagiuni, în timp ce lansarea artistică este programată pentru sfârșitul lunii noiembrie.
Grivița 53 își propune să devină nu doar un spațiu de spectacol, ci un hub cultural și educațional dedicat formării continue, dialogului și participării active a publicului.
În dialogul cu HotNews, Chris Simion-Mercurian a povestit despre acest demers unic în România, despre pașii financiari, obstacolele traversate, puterea unei comunități și viziunea artistică pe care teatrul o propune.
– Chris, cum s-a născut ideea acestui proiect? Ce v-a determinat să vindeți casa bunicii și să investiți totul într-un teren cu ruine?
– Doar să te lamentezi și să vezi partea disfuncțională a sistemului nu este o atitudine constructivă. Schimbi dacă faci, dacă te implici, dacă acționezi. Am încercat să schimbăm fără să știm ce urmează, ce implică și câți neuroni ne costă. Prima care m-a încurajat a fost mama, era casa copilăriei ei, casa mamei ei. Și mi-a dat voie să o vând și să investesc în acest vis. Apoi Tiberiu, jumătatea mea, a validat din prima secundă acest miracol. A fost o nevoie profundă de a lasă în urmă un spațiu de creație liber care să-i încurajeze pe artiști să viseze necondiționat.
– Când și cum a devenit acest vis un proiect de echipă? Tiberiu, cum v-ați alăturat acestei inițiative și ce rol ați jucat în transformarea ei în realitate?
– Chris a venit într-o zi acasă și mi-a spus că vrea să construiască un teatru. Am întrebat-o de câți metri pătrați are nevoie. A zis 100 de metri pătrați. Am găsit un teren la dimensiunea aceasta în centru, și în momentul în care am fost să îl vedem, am realizat că nici foaierul nu încape acolo. Ne-am dat seama că suntem departe de realitate și am apelat la singurul arhitect prieten de la momentul respectiv, arhitectul proiectului, Codrin Tritescu, care ne-a zis ca avem nevoie de minimum 500 de metri pătrați. Eram constrânși de banii de pe casa bunicii lui Chris (200.000 euro), de faptul ca trebuia să fie într-o zonă centrală și „să aibă obligatoriu energie pozitivă”. După 8 luni, am găsit terenul din Calea Grivitei 53, care a îndeplinit cele 3 condiții. Sau poate că terenul ne-a găsit pe noi.
– Strângerea celor 4,5 milioane de euro pare imposibilă în România de azi. Care au fost pașii concreți în campania de finanțare? Ce a funcționat și ce nu?
– Pare, dar nu este. Am avut curajul de a nu face nimic artificial, am făcut campanii care am simțit că ni se potrivesc ca spirit și le-am implementat: campania „Ouăle Grivița 53”, ouă supradimensionate pictate pe unde am apucat (de la noi din garaj, la magazinul Leroy Merlin care ne-a găzduit campania), plimbate prin tot Bucureștiul, ouă din fibră de plastic de 2/2, transformate în obiecte de artă și apoi licitate unor persoane fizice sau companii, campania cu mini-cărămizile mărțișor, când am făcut cărămiduțe de lut, mii de cărămizi făcute cu prieteni și colegi, pe care le-am vândut la „Târgul de Mărțișor”, apoi cărămizile ctitor pe care am scris numele fiecărui ctitor care astăzi se regăseste în foaierul principal al teatrului.
Întâlnirile cu sponsorii nu le-am tratat niciodată comercial, ci ne-am ales companiile care au aceleași valori cu demersul nostru. Ne-am dorit ca omul să fie mai puternic decât funcția, am refuzat să ne asociem cu oricine, oricum, doar pentru că aveam nevoie de bani. Asta face diferența între noi și alte proiecte, și se simte în fiecare metru din această clădire. Și asta nu e aroganță, e igienă.
Oamenii au simțit că povestea noastră este și a lor, este despre a lăsa ceva în urma noastră, o moștenire culturală, un exemplu istoric. Asta ne-a legat profund și pentru totdeauna. A fost un vis comun, om cu om, cărămidă cu cărămidă.
– Ați reușit să implicați o comunitate de 14.000 de oameni. Cum ați câștigat încrederea lor și cum s-a construit această legătură dintre public și un teatru care încă nu exista?
– Oamenii au nevoie să se simtă în siguranță și să se întâlnească într-o poveste care să-i definească. Noi nu am atras doar bani, am atras, în primul rând, emoții, valori umane comune. Apoi, a fost simplu să te interesezi cine suntem, doi oameni transparenți, cu frică de Dumnezeu, cu principii, doi profesioniști care în domeniile lor de activitate s-au străduit să facă performanță, să lase ceva bun în urmă. Am garantat cu ceea ce suntem uman și profesional. N-am părut că suntem, am fost. Nu avem nevoie de personaje publice, ne arătăm cum suntem. Ne-a fost clar de la bun început că nu este un proiect despre ego sau validare personală, ci este ca o misiune, ca o responsabilitate. Dumnezeu a decis ca noi să facem asta. Fără prea multe „de ce-uri?”. Așa a fost să fie. De aceea poate, când a fost foarte greu, ne aminteam asta și puteam duce. N-are importanță de ce noi și nu alții. Are importanță să ajungă la bun sfârșit. N-am fost singuri, am adunat în jurul nostru oameni. Este extraordinar ce s-a întâmplat, ce ferestre s-au deschis în fiecare. Ne dorim să fie un spațiu de creație cu sens pentru cei care vin după noi. Am promis că vom construi un teatru, nu un proiect imobiliar.
– Apropo de asta, ce v-a dat de înțeles această reușită despre legătura dintre oameni și teatru?
– Ne-a arătat că există încă oameni care se definesc prin a face, nu prin a contempla, ne-a arătat că există oameni pentru care a dărui este mai important decat a păstra, ne-a arătat că există oameni pentru care viața nu este doar despre o trecere oarecare, ci despre o trecere responsabilă, în care poți lăsa semne, poți face gesturi benefice pentru cei din jur. Ne-a arătat că încă mai sunt oameni cărora le pasă să lase în urmă exemple. Teatrul nu este doar divertisment sau cultură. Teatrul este și educație, este întâlnire, este experientă, este transformare, purificare. Sunt oameni care știu ce înseamnă real teatrul.
– Care au fost cele mai mari obstacole în acești 9 ani? A existat un moment când erați gata să renunțați?
– Am avut așteptări nerealiste, am crezut că este un demers care va fi susținut de toată lumea, de toată breasla, căci este totuși istoric să construiești după 80 de ani un astfel de gest. N-a fost susținut decât de o parte. Mulți au considerat visul o fantasmagorie. Am înțeles într-un final că oamenii sunt liberi să aleagă în ce vor să creadă și în ce nu. Am așteptat ca autoritățile să ușureze birocrația, a fost invers. Am așteptat ca oamenii din echipă să creadă la fel ca și noi, dar nu păreau deloc încrezători, am tras mult de ei ca lucrurile să se miște. Am primit ajutor enorm de la oameni care apăreau de nicăieri, ca niște îngeri, în momente cheie. Nici n-am stat să caut logica, pentru că de multe ori logica a fost sfidată.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
