Regizorul Tudor Giurgiu explică, într-un interviu pentru HotNews, motivele pentru care a ales să realizeze filmul „Pădurea de molizi”, inspirat de masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Pelicula abordează evenimentul tragic în care mii de români, încercând să fugă din Bucovina ocupată de sovietici, au fost uciși la graniță.
Pe 1 aprilie 1941, mii de români din nordul Bucovinei, sub ocupație sovietică, s-au îndreptat spre granița cu România, purtând icoane și drapele albe, în speranța de a trece. La Fântâna Albă, convoiul a fost oprit și secerat de gloanțele soldaților sovietici. Cifrele exacte rămân incerte, dar masacrul din zona Cernăuți este un episod puțin discutat în istoria României.
Tudor Giurgiu a pornit de la această realitate istorică pentru a crea „Pădurea de molizi”, o docudramă ce reconstituie destine distruse de istorie. Regizorul afirmă că proiectul a izvorât dintr-o curiozitate personală și dorința de a înțelege o tragedie „trecută pe sub radar”.
„Nu vorbim doar de mulți morți de acolo din pădure, cât de familii destrămate, de femei, în special mame, plecate cu copiii și deportate ulterior, la distanță de câteva luni. Și nu am înțeles, adică am avut atât de multe semne de întrebare la momentul respectiv, de ce era nevoie de cruzimea asta, de violență. N-am studiat la școală despre asta, știam foarte puțin despre ce s-a întâmplat în bucata asta de țară, după Pact Ribbentrop-Molotov încheiat cu Germania Nazistă, și știam prea puțin din represaliile făcute de sovietici împotriva unei populații pașnice. Și toate astea m-au marcat și am zis că ar merita transpuse într-o poveste”, a declarat Tudor Giurgiu pentru Hotnews.
Împreună cu scenaristul Gabriel Gheorghe, a documentat istoria prin mărturii, interviuri și cărți rare. „Am recitit cartea Aniței Nandriș, „20 de ani în Siberia”, și ulterior am dat de cărțile, apărute sub un tiraj foarte mic, ale lui Vasile Ilica. [...] El a făcut, cred, pentru Fântâna Albă, cam ce a făcut Lucia Hossu-Longin cu Memorialul Durerii”, a adăugat el. Filmul se concentrează pe povestea de familie a lui Gheorghe și Minodora, despărțiți de deportări și reuniți după aproape o jumătate de secol, o metaforă a rupturilor istorice și a memoriei colective. „Suntem restanți la nivel de țară, de cinematografie, cu reflectarea unor evenimente importante din trecutul nostru”, a subliniat regizorul.
În interviul ce urmează, Tudor Giurgiu detaliază procesul de documentare pentru „Pădurea de molizi”, provocările de a reda durerea fără patetism și necesitatea de a transmite generațiilor tinere adevărul istoric.
– Când ați început documentarea? Ce surse, cărți sau mărturii au fost decisive pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci?
– Tudor Giurgiu: Am început documentarea împreună cu Gabriel Gheorghe, actor și scenarist. Punctul de plecare au fost reportajele lui Cosmin Savu pentru „România, te iubesc!”, despre masacrul de la Fântâna Albă.
Am contactat și pe deputatul Eugen Tomac, care milita pentru aducerea evenimentului în atenția publică. Prin el am ajuns la ultimii doi supraviețuitori, domnul Holovati din Timișoara și domnul Cucuruz din București. I-am filmat, acumulând 4-5 ore de material. A fost important, deoarece, dacă am fi întârziat câțiva ani, ar fi fost prea târziu.
Ulterior, am început să căutăm materiale, dar, din păcate, în România nu am găsit multe cărți sau studii. Este un eveniment destul de trecut pe sub radar. Am recitit cartea Aniței Nandriș, „20 de ani în Siberia”, și am descoperit cărțile lui Vasile Ilica, veteran de război, originar de lângă Storojineţ, refugiat în 1944 și stabilit la Oradea.
El a adunat multe mărturii și povești despre Fântâna Albă, similar cu Lucia Hossu-Longin și „Memorialul Durerii”. Cărțile sale au fost esențiale pentru documentare, conținând mărturia Minodorei, care apare și în film, și declarația lui Gheorghe Crăsnean, soțul ei. Astfel, povestea lui Gheorghe și a Minodorei a devenit centrală pentru film, fiind cea mai de impact și emoționantă, având în vedere că nu s-au mai văzut aproape 50 de ani.
– Practic, povestea tragică de familie între Gheorghe și Minodora are un fir real.
– Este o poveste reală. Neîntâlnindu-i personal, am fi putut face un documentar, dar cu foarte puțin material și puține surse. Am decis să facem un film de ficțiune. Inițial, scenariul era diferit, un film de reconstituire istorică, un gen puțin abordat în România.
Spre deosebire de anii ’80, când cinematografia românească, sub influența propagandei, avea resurse pentru acest tip de cinema popular, care mistifica istoria, acum situația este diferită. Mulți spectatori cer un „mare film” cu emoție, muzică și împușcături. Nu-i putem judeca, deoarece suntem restanți la nivel de țară, de cinematografie, cu reflectarea evenimentelor importante din trecutul nostru într-un registru mai accesibil. Filmele istorice nu sunt rușinoase, dar necesită resurse, iar aici apar problemele.
– V-a afectat povestea și în plan personal?
– Nu te afectează, pentru că încerci să înțelegi. În cazul meu, am simțit un cvasi-sindrom al impostorului, deoarece nu sunt din acele locuri, nu am rude în zonă, nu cunosc detaliile locale. M-am simțit un intrus, ceea ce a contribuit la întârzierea filmului. M-am întrebat dacă sunt potrivit să fac asta, dar poate distanța și perspectiva obiectivă, neimplicată emoțional, m-au ajutat să văd lucrurile mai clar.
Sursa https://www.hotnews.ro
