... Acestea au fost ultimele cuvinte rostite de Mugur Călinescu înainte de a pleca în lumea celor drepți. Avea doar 19 ani, timp suficient însă ca să își asigure intrarea în istorie.
A avut curajul care a lipsit decenii la rând milioanelor de români. În 1981, în centrul orașului, a scris cu litere mari de tipar ceea ce știau 23 de milioane de oameni, însă puțini, extrem de puțini, jenant de puțini pentru un popor, aveau îndrăzneala să o recunoască public. Și mai ales să protesteze.
I-a scos din minți pe securiști, care și-au mobilizat infernalul aparat de represiune pentru a depista autorul. 80.000 de probe grafologice colectate, pândă zi și noapte fără încetare, forțe suplimentare aduse de la Suceava, totul până într-o noapte când un securist a anunțat: ”la mine se scrie”.
Și spre marea lor surpriză, nu era un intelectual, nici 15, nici un muncitor sleit de puteri din cauza muncii în trei schimburi, nici un fost deținut politic, nici un țăran lăsat fără pământ de comuniști, ci un elev. Da, un elev… Șocant pentru imensul aparat opresiv al statului comunist.
Teribila Securitate s-a năpustit asupra băiatului de 16 ani și i-a transformat viața într-un iad. Și nu doar lui, ci și mamei alături de care locuia, Rodica Uncescu, despărțită fiind de soțul său.
Interogatorii peste interogatorii, bătăi, umilințe psihice și fizice până ce elevul din clasa a XI –a de la AT Laurian a fost redus la tăcere.
Viața a început să se scurgă din el, s-a îmbolnăvit subit de leucemie și la ceva peste trei ani de la demararea anchetei s-a stins pe patul unui spital din Iași.
După 40 de ani Mugur Călinescu s-a întors la Botoșani. Sâmbătă seară, Sala Studio a Teatrului Mihai Eminescu a fost redeschisă cu avanpremiera spectacolului ”Tipografic Majuscul”, o punere în scenă de excepție a Ellei Nistor după un text de Gianina Cărbunaru.
O lecție de istorie, o lecție despre ororile comunismului, despre privațiuni, despre lipsire de drepturi, despre o țară minunată doar pentru nomenclaturiști și ”conducătorii mult iubiți”, o lecție despre suferință, durere, nedreptate cruntă, dar mai ales despre curaj.
Au fost spectatori care au plâns, au fost actrițe care au terminat piesa în lacrimi.
La intrarea în Sala Studio se regăsesc și file din dosarul ”Elevul” întocmit de Securitate.
Acolo se pot vedea numele ofițerilor care s-au dat peste cap în urmă cu peste patru decenii să îl prindă și să îi frângă aripile.
Unii dintre ei trăiesc și astăzi. După revoluție au ajuns șefi la tot felul de instituții, unii dintre copiii lor au intrat în politică și au fost propulsați în posturi cheie.
Foștii securiști se plimbă nestingheriți pe pietonal. Probabil că ”Tipografic Majuscul” le stă în gât.
Niciodată nu au plătit pentru ceea ce au făcut, niciodată nu au fost trași la răspundere. Își cheltuiesc în liniște pensiile nesimțite și dacă îndrăznești să îi întrebi ce au făcut atunci îți răspund că ”mi-am făcut datoria față de țară”.
Dar oare ce le-ar spune Mugur dacă ar auzi asta? Cum a simțit el îndeplinirea ”datoriei față de țară”? Securistul sau liceanul și-a făcut ”datoria față de țară”?
Ce ar spune Mugur când s-ar întâlni prin oraș cu foștii săi colegi pe care îi credea prieteni și care l-au turnat la Securitate. Unii ajunși și ei în posturi înalte după revoluție.
Oare... ? ”Doamne, ce călăi!”
Zero lei și zero bani viața unui tânăr iradiat în beciurile Securității
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
