Cunoscută publicului din serialul „Plaha”, Ada Lupu a fost nominalizată la Premii Gopo, la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar”, pentru rolul Mihaelei Klaus din filmul „Comatogen”, în regia lui Igor Cobileanski. Într-un interviu pentru HotNews, actrița povestește cum cariera ei a început cu ceea ce a părut inițial un eșec. „În timp mi-am dat seama că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla”.
– Pentru că am citit că începuturile dvs. în teatru au avut loc în copilărie, cum a fost acea perioadă la Botoșani?
– Îmi face plăcere să-mi amintesc de copilărie, eu chiar am o obsesie pentru copilărie. De curând mi-am publicat și volumul de versuri, care, înglobează copilăria mea la Botoșani care a fost cu de toate. Cred că un oraș mic se potrivește unui copil extrem de timid, cum am fost eu. Am locuit într-un bloc, într-un cartier mărginaș din Botoșani, iar timpul l-am petrecut mult timp cu bunicii. Am fost un copil singuratic.
– La ce vă referiți când spuneți că a fost o copilărie cu de toate?
– Am avut parte și de bucuriile și de marile nenorociri ale unei copilării. Pe de o parte, m-am simțit un copil privilegiat, pe de altă parte, am simțit și că viața m-a izbit cu tot ce poate ea izbi un copil. Adică am trecut și prin moartea bunicului care m-a crescut, am trecut și prin bullying din partea altor copii, totodată am avut parte și de jocurile alea care nu mai există astăzi.
– Noi tindem să vedem doar vârfurile carierei unui om, nu și dedesubturile. Dacă vă simțiți confortabil, ați putea povesti despre experiențele de bullying prin care ați trecut, înainte să ajungeți actriță?
– Din păcate, în anii ‘90, cel puțin unde trăiam eu, la Botoșani, bullying-ul era un mod de supraviețuire. De multe ori, trebuia să le-o iei celorlalți înainte, să faci bullying cuiva pentru a nu ți se face ție. Mama era extrem de sensibilă și îmi cultiva moralitatea și raportul cu lumea și cu divinitatea și, dacă doar îi spuneam că am răspuns urât unui copil îmi ținea o morală care mă făcea să mă simt vinovată următoarele două săptămâni. Eu n-aveam capacitatea de a face bullying.
Era perioada în care copiii nu aveau educația de a asimila un copil cu dizabilități, de exemplu, sau încă se râdea de defectele fizice ale celorlalți copii. Inclusiv faptul că erai foarte conștiincios la școală, cum era cazul meu, devenea o temă de bullying; erai tocilara, trădătoarea și așa mai departe. La mine în cartier, copiii se băteau, de exemplu, eu neavând frați și surori care să mă apere, deveneam de multe ori ținta bătăușilor.
Asta nu înseamnă că toată copilăria mea s-a desfășurat așa, existau copii de toate felurile, dar era frica asta de a sta până târziu afară; în perioada aceea circulau și zvonurile astea îngrozitoare ale copiilor răpiți cu duba neagră. I-am avut pe bunicii care o suplineau pe mama, care era plecată la muncă și eram puțin mai protejată. Într-adevăr, erau niște ani sălbatici atunci.
– Când ați ajuns la liceu, ce anume v-a făcut să vă înscrieți în trupa de teatru a liceului, în tot peisajul ăsta?
– Am decis absolut spontan. Eu am fost în gimnaziu la Liceul cu Program Sportiv, făcusem handbal, și am suferit foarte mult că am fost efectiv obligată să mă mut la Colegiul Național ,,Mihai Eminescu”.
Ba chiar am fost singura din generația mea care s-a dus spre un alt liceu și atunci am resimțit asta ca pe o zdruncinare a identității mele. În prima zi de liceu știu că, deși mă numesc Alexandra, m-am prezentat cu numele de Ada și, în momentul în care au fost prezentate activitățile pe care le puteam face, printre altele și trupa de teatru, îmi amintesc că m-am uitat la colega de bancă, pe care abia o cunoșteam, și am zis că eu mă înscriu la trupa de teatru. Dar nu a fost un gând cultivat de dinainte, totul a fost complet spontan.
– V-aţi prezentat cu numele de Ada pentru că e numele dvs. de alint de acasă sau era tot o schimbare de identitate?
– Acasă eram Ada, iar în societate eram Alexandra. Probabil că a fost tot din încercarea mea de a mă reinventa, pentru că mă simțeam atât de pierdută, fiind smulsă din mediul meu. Eu am visat să fiu handbalistă, fără nicio rezervă, și atunci, fiind așa de dezrădăcinată, eu am perceput-o ca fiind o schimbare radicală. Poate că subconștientul meu potența această schimbare și de asta am ales să mă prezint drept Ada.
– Care a fost motivația dumneavoastră de a da la actorie?
– A fost ceva organic. S-a întâmplat să primesc validare în trupa de teatru și la festivaluri și au început oamenii din jur să-mi recomande să merg mai departe. Mă atrăgea zona asta, dar mi-era frică să îndrăznesc, să mă imaginez actriță.
La un moment dat, prin clasa a X-a mama mea s-a îmbolnăvit destul de tare și lucrul ăsta m-a afectat mult. Între timp, ea și-a revenit, acum e bine, sănătoasă, totul s-a terminat cu bine, dar în perioada aceea eram foarte, foarte speriată. Țin minte că mergeam la școală și nu mă concentram deloc, școala fiind foarte importantă pentru mine, după cum am zic. Îmi amintesc că plângeam încontinuu, dar după ore, când mergeam la atelierul de teatru, pe scurte perioade, uitam de problema cu mama și eram acolo 100%. Reușeam să mă desprind de problemele de acasă. Atunci mi-am dat seama că teatrul mă hipnotiza și fermeca în măsura în care nimic n-a mai făcut-o.
– Atunci de ce v-a mâhnit atât de tare faptul că ați intrat la secția de păpuși, așa cum ați povestit în câteva interviuri?
– Când m-am dus să dau admitere la actorie, mi s-a sugerat să bifez și secția de păpuși, în ciuda faptului că eu nu voiam, dar cei de acolo au insistat și eu am bifat. După examen, când am văzut că am intrat la păpuși am considerat asta un eșec pentru că nu am intrat la actorie. În timp mi-am dat seama că a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla; dincolo de faptul că mi-a plăcut foarte mult arta actorului mânuitor de păpuși și marionete, m-a ajutat în formarea mea. La cursurile de păpuși se insistă pe improvizație, pe limbajul corporal și, de foarte multe ori, trebuia să ne creăm singuri momente cu păpușile.
– Cum a început activitatea dumneavoastră la Teatrul Național din Iași, având în vedere că acesta nu este un teatru de păpuși?
– Antonella Cornici m-a văzut într-un examen al colegilor de la regie, m-a plăcut foarte mult și m-a invitat să intru într-un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Dar, pentru că ar fi trebuit să fac o înlocuire în acel spectacol, am renunțat să mă duc. Nu aș fi vrut ca intrarea mea în Teatrul Național Iași să înceapă cu o înlocuire.
Peste câteva luni, când s-a montat un spectacol la Sala Cub, ,,Hamletmachine”, de Heiner Müller, regia Giorgos Zamboulakis, asta era în 2015, am fost chemată, spunându-mi-se că e nevoie de tipologia mea. Atunci am intrat în spectacol.
Câți ani sunt de când sunteți actriță a Teatrului Național din Iași?
De 13 ani colaborez și de 11 sunt angajată.
– Mă abat puțin de la discuția inițială, de când ați intrat la TNI, directorul teatrului este Cristian Hagi-Culea. Considerați corect ca un director de teatru să poată avea un mandat pe viață, așa cum e acum?
– Nu am nicio problemă cu lucrul ăsta. Așa cum nu am nicio problemă nici cu actorii care ies la pensie și continuă să joace, nici cu oameni din alte domenii care continuă să-și exercite profesia și după o anumită vârstă. Cred că nu ar trebui să gândim lucrurile după criteriile vârstei, ale reprezentativității, ci doar pe considerente valorice. Dacă cineva e capabil până la o vârstă înaintată să facă un lucru, atunci să-l facă. Cred că devine problematic când vârsta îi determină să nu-și mai facă meseria la aceeași calitate.
Evident, dacă în urma unui concurs cineva este mult mai bun, acești oameni trebuie înlăturați. Însă, cât timp ei sunt capabili să-și facă munca, cred că trebuie protejați să-i avem cât mai mult timp alături de noi.
Sursa https://www.hotnews.ro
