Mulți părinți confundă implicarea cu controlul: verifică teme, impun obiective, presează „pentru binele copilului”. Cercetările despre cum învață copiii arată însă că această strategie subminează motivația pe termen lung. Ce îi face, de fapt, pe copii să renunțe și ce îi face să vrea să învețe. Ce fac bine părinții care au copii ce învață singuri?
Când copilul nu învață „cât ar trebui”, reflexul multor părinți este să se implice mai mult: să stea lângă el la teme, să verifice caietele, să corecteze, să împingă de la spate. Intenția este aproape întotdeauna bună: „vreau să-l ajut”, „vreau să-i fie bine”, „vreau să aibă un viitor”. Problema apare când această implicare se transformă, fără să ne dăm seama, în control.
Psihologia educațională spune un lucru inconfortabil pentru mulți adulți: cu cât copilul simte mai multă presiune, cu atât scade dorința lui reală de a învăța. Nu imediat, nu spectaculos, ci lent și sigur. Copilul poate continua să facă teme, să ia note decente, dar își pierde ceva esențial pe drum: motivația internă. Iar fără ea, învățarea devine o obligație, nu o alegere.
Pentru mulți părinți, implicarea arată așa: stau lângă copil la teme, îi spun ce să scrie, verific dacă a făcut „cum trebuie”, corectez înainte de a preda. Uneori, asta vine la pachet cu obiective clare: note mai mari, rezultate mai bune, mai mult efort. Din afară, pare responsabilitate parentală. Din interiorul copilului, însă, mesajul poate suna diferit: „Nu e suficient ce fac”, „Nu am voie să greșesc”, „Altcineva decide pentru mine”.
Cercetările din psihologia educațională fac o distincție importantă între sprijin și control. Sprijinul înseamnă să fii disponibil, să încurajezi, să creezi condiții bune pentru învățare. Controlul înseamnă să preiei tu direcția: să verifici constant, să presezi, să corectezi, să decizi ce și cum trebuie făcut.
Studiile arată că atunci când părintele stă mereu cu ochii pe copil, copilul nu mai învață să stea cu ochii pe sine. Nu își mai asumă procesul, nu își mai dezvoltă autonomia, nu își mai construiește încrederea că poate reuși singur. Un studiu publicat în Canadian Journal of School Psychology arată chiar că presiunea academică parentală este asociată, paradoxal, cu rezultate școlare mai slabe, în timp ce sprijinul emoțional și încurajarea sunt corelate cu performanțe mai bune.
Diferența nu este una de „cât de mult te implici”, ci de cum. Un părinte poate fi foarte prezent fără să fie intruziv. La fel cum poate fi foarte activ și, fără să vrea, să transmită copilului că nu are voie să greșească sau să învețe în ritmul lui.
Psihologia modernă a motivației arată că, mai presus de presiunea pentru note mari ori de verificările constante, ce îi face pe copii să vrea să învețe este legătura dintre învățare și starea lor de bine psihologică. Un cadru teoretic solid în acest sens este Teoria Autodeterminării, dezvoltată de Richard M. Ryan și Edward L. Deci – conform căreia motivația intrinsecă (dorind să înveți pentru că îți place) este susținută prin satisfacerea a trei nevoi psihologice de bază: autonomie, competență și relaționare.
Ce înseamnă autonomie în practică: copilul simte că are cu adevărat un cuvânt de spus în procesul său de învățare – nu doar că execută ceea ce i se spune.
Cum sprijină părintele autonomia:
Sursa https://www.hotnews.ro
