Larisa Perde are genul acela de prezență care nu trece neobservată. Privirea ei pătrunzătoare, calmă și atentă la tot ce se întâmplă în jur, explică poate de ce, în lumea lăutărească, i s-a spus „șefa la lăutari”.
Reporterii Cotidianul s-au întâlnit cu ea într-un local de lângă Centrul Vechi al Bucureștiului, iar în timpul conversației noastre mai multe persoane s-au oprit să o salute.
Originară din Botoșani, Larisa a ajuns la Cluj pentru a studia comunicare și marketing. A trecut prin mediul corporatist, dar ritmul și atmosfera de acolo nu i s-a potrivit. A ales să schimbe direcția și, odată cu această decizie, și ritmul vieții. Întâlnirea cu Nea Costel Trompetistu’ și apropierea de lăutarii din Clejani au deschis un drum care avea să o ducă tot mai profund în universul lăutăriei.
Astăzi conduce agenția de booking Șaraimanic și dezvoltă proiecte care readuc muzica Lăutarilor și Lăutăreselor lumii în atenția unui public nou. A conceput „Lăutăresele” și „Roda del Mundo”, inițiative care aduc împreună artiști și artiste din lumi diferite și creează spații unde sunetele lumii se întâlnesc. În spatele acestor proiecte stă aceeași curiozitate care a scos-o dintr-un traseu previzibil și a adus-o într-o lume în care muzica se transmite, încă, din om în om, pentru om.
Cotidianul: Cum ai ajuns, în 2016, la ideea de a aduce muzica lăutărească pe o scenă publică și în spații alternative?
Larisa Perde: În 2016 nu aveam habar ce voi face. În 2016 mi s-a deschis o nouă lume. Atunci îmi dădusem demisia din mediul corporatist și am început ca freelancer în zona de comunicare culturală. Atunci l-am întâlnit pe Costel Trompetistu’ (Vasilescu) – un mare lăutar care a scris o carte de memorii, „Anii de glorie ai muzicii lăutărești”.
Văzusem pe facebook, la actrița Mihaela Drăgan, că nu venise nimeni la lansarea cărții. În drum, când eram în Botoșani, mi-am zis: „Mamă, ce poveste e aici”. Eu, fiind om de comunicare, am văzut repede potențialul – ce comoară era acolo. M-a emoționat foarte tare povestea lui.
Acum, când mă gândesc, e interesant de ce m-a emoționat atât de tare. Nu eram conectată cu muzica lăutărească, dar știam că lăutarii fie nu scriu, darămite să mai scrie și o carte. Am zis: „Un mare om care a scris o carte de memorii” și nu vine nimeni la lansare. M-a întristat. Când te gândești că era un om bătrân care avea de spus o poveste despre noi toți și nu avea cine să o asculte.
Da. Un om cu multă viață trăită care avea o poveste importantă de spus, care ne privea pe noi toți. Pentru că nu era doar povestea lui, era ceva care rămânea pentru noi – despre o lume nevăzută a unor mari muzicieni ai României despre care nu s-a scris.
Atunci i-am scris Mihaelei Drăgan și m-am văzut cu Nea Costel Trompetistu’. Țin minte că eram la restaurantul „La Țigănci” și a venit Nea Costel pregătit: la costum, cu pantofii lăcuiți, cu o servietă din piele în care își adusese toate fotografiile din turnee, cu artiștii cu care a cântat: Romica Puceanu, Gabi Luncă, Toni Iordache, Florică Roșioru și multe alte legende ale lăutăriei. A venit cu o servietă plină de povești.
A venit la întâlnire ca la o mare întâlnire și mă simțeam atât de mică în lumea lui – aveam 28 de ani – dar pentru el era atât de important ce făceam eu. Apoi am organizat lansarea cărții la restaurantul „La Țigănci”.
A chemat artiști care să cânte: Panseluța Feraru, Gicu Petrache, Nămol… Acum, când mă gândesc, ce nume mari au fost acolo; pe atunci nu îi știam. A venit familia lui și au venit mulți jurnaliști. A fost un eveniment atât de emoționant încât lui Nea Costel i-a curs sânge din nas de emoție. Și cum cântau lăutarii… ce energie era acolo! O lume paralelă mi se arăta. Mistică, profundă, vie.
Eu plecasem din Botoșani la facultate la Cluj, apoi în corporație la Bucuresti și simțeam că mă dezrădăcinez. Mediul acela de corporație era atât de steril… Mă întrebam: „De ce nu mă vede nimeni?”. Nu mă vedea nimeni pentru că eu nu străluceam acolo. Cred că oamenii nu te văd pentru că nu ești în locul potrivit.
După ce am lansat cartea lui, au început să sune telefoanele și oamenii mă întrebau dacă pot să le recomand lăutari. Pe atunci nu cunoșteam lăutari, dar întrebam mai departe. Și, de fapt, cu acel eveniment am început să dau la o parte o cortină de peste niște oameni care până atunci nu erau văzuți public.
Fie erau plecați din țară, fie cântau în spații închise – la nunți, botezuri, cumătrii, la oameni cunoscători. Nu oricine chema un lăutar. Era un circuit închis. Neavând o scenă publică – la televiziuni sau la festivaluri – erau niște comori ascunse.
Eu nu am făcut decât să dau la o parte cortina și să pun o lumină pe ei.
De la Nea Costel Trompetistu’ a urmat Caliu, cu care am făcut Taraf de Caliu. Țin minte că atunci când am făcut primul concert la Grădina Floreasca s-a aprins în mine o energie sexuală prin muzica asta. Mi-a luat ceva timp să înțeleg ce era și de unde venea. Am înțeles apoi că acea energia sexuală era energia vieții.
Și ziceam: „Doamne, de unde a ieșit vioara asta, de unde a ieșit sălbaticul ăsta?”. Aveam nevoie de un sălbatic precum Caliu care să mă facă să mă arunc cu totul în viață. Și literalmente m-am si aruncat în piscina de la Grădina Floreasca!
Îmi amintesc că venisem la concert cu o rochie de mătase și purtam tocuri. La finalul concertului a început să picure, toată lumea s-a descălțat pe iarbă. Ei cântau pe iarbă și s-a creat o energie incredibilă. Apoi a început să plouă tare și m-am aruncat în piscină îmbrăcată.
„A fost o nebunie să mă bag într-o haită de lupi lăutari”, a mai spus botoșăneanca
Click AICI pentru articolul integral
