Site-ul www.botosaneanul.ro foloseşte cookie-uri pentru o mai bună funcţionare a aplicaţiei. Conform reglementărilor şi îndrumărilor privind cele mai bune practivi, orice utilizator din UE trebuie înştiinţat în această privinţă şi trebuie să îşi dea acordul privind această înştiinţare.
FOTOREPORTAJ Viața prin ochii unui câine: Cum trăiește un bărbat zi de zi, alături de cel mai bun prieten al lui - GALERIE FOTO & VIDEO
Bate vânt rece și necruțător, și dacă nu îți ferești obrajii îngulerul gros al hainei de iarnă, ți-l biciuiește crivățul nemilos. Mergîncet, cu pași mici, mai mult îmi târâi picioarele după mine. Nu mi-eteamă de gheața de pe străzile Botoșaniului, dar mi-e teamă totuși că așputea cădea. Nu văd nimic, am privirea acoperită de-un văl negru, denepătruns.
Cu negru pe ochi
La propriu. Szabo Zoltan mi-a acoperit ochii cu o panglică neagră, prinsă la spate, și singurul meu ajutor este Maia, câinele-ghid. „Asta «vede» o persoană nevăzătoare, dar Maia este aici să te ajute”, îmi spun Zoltan, venit la Botoșani astăzi, într-o zi rece de 9 februarie, tocmai de la Satu-Mare. Este președintele Asociației „Angel Dog” și a venit cu Petrică, unul dintre cei zece români care dețin un câine-ghid, pentru o întâlnire cu persoanele nevăzătoare. Vor să le arate ce înseamnă să ai un astfel de partener și cum le poate ușura viața de zi cu zi. Maia este un Labrador special antrenat de echipa lui Zoltan pentru a ajuta persoanele care au deficiențe de vedere. Când întâmpină un obstacol pe stradă, se oprește. În timp ce o țin de mânerul de metal cu mâna mea stângă, cea dreaptă bâjbâie după sprijin. Îmi măsor fiecare pas și dintr-odată, aud tot ce mișcă în jurul meu cu o intensitate mult mai mare. Trece o mașină. De la stânga la dreapta. Maia stă. „Acum, fă un pas înainte, și vezi ce obstacol te așteaptă, dacă este o treaptă, trebuie să urci, sau trebuie să cobori…”, mă încurajează Zoltan. E o bordură. Sigur trebuie să trec strada. Îi dau comanda câinelui: „Înainte, Maia”. Maia se supune ascultătoare, trec de primul hop.
Petrică are un prieten nou
Într-una dintre camere, la Asociația Nevăzătorilor din Botoșani, s-au adunat mulți oameni în jurul lui Petrică, venit din Pașcani, alături de Maia. De mâine va avea câinele ghid doar pentru el, și cum trăiește singur, îi va fi camarad zi și noapte. „Cel mai ciudat a fost să merg pentru prima dată cu ea prin zăpadă. În mod normal, nu are voie să se oprească pentru a mirosi, că atunci nu se mai concentrează la munca ei. Și am scăpat-o prin zăpadă, m-am panicat puțin”, povestește Petrică. Situații din acestea vor mai fi, îl asigură Zoltan, care a stat până acum cu el și Maia, ca să închege relația dintre cei doi parteneri. Câinele va sta cu el fără încetare și există un program strict, pe care bărbatul îl știe foarte bine, și pe care nu trebuie să îl încalce. „Spre exemplu, un câine ghid nu are voie să mănânce mai mult de o dată pe zi, 300 de grame de mâncare, și atât. Apoi, dacă îi spun să meargă la locul ei, va sta acolo, fără să se preocupe de alte treburi care să o distragă”, explică Petrică. Regulile sunt extrem de importante, pentru că Maia nu este un câine oarecare.
Ultimul hop
Merg înainte. Maia merge și ea, în fața mea, încrezătoare. Trec câteva secunde și se oprește din nou. Testez terenul, o altă treaptă, de data asta, trebuie să urc. „Tu hotărăști ce vrei să faci. Dacă știi bine zona, ar trebui să te orientezi deja și să știi unde ești, să decizi dacă vrei să mergi înainte sau să te întorci”, îmi spune Zoltan. Am copilărit aici, dar nu am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Decid totuși repede și îi spun câinelui ghid să meargă înainte. Urc triumfătoare treapta, dar încep încetișor să cobor, și atunci Maia se oprește din nou. Zoltan îmi ia panglica de pe ochi și văd că am mers câțiva metri, am traversat o stradă, am coborât o bordură și am urcat alta. Iar mie mi s-a părut că s-au scurs săptămâni de luptă pe front. Dar am trecut și de ultimul hop.
O „Maia a lui”
Petrică povestește tot ce a învățat de la Zoltan săptămânile în care s-a pregătit cu Maia. Pentru pregătirea unui astfel de cățel se investesc aproape 8.000 de euro, dar Asociația „Angel Dog” oferă un câine ghid oricărui nevăzător care are nevoie de el, fără ca acesta să investească măcar un leu atunci când îl cumpără. Dar pentru asta trebuie să stea un an, doi, pe lista de așteptare. Și Constantin Chiriac își dorește o „Maia a lui”. Și el stă singur, dar când se gândește cât ar avea de așteptat… „Cum să nu vreau un așa câine? Mai ales că nu locuiesc cu nimeni. Dar de unde să scot atâția bani? Și să aștept atât”, spune cu amărăciune bărbatul cu ochelari fumurii. Maia se așază la picioarele lui Petrică, și așteaptă cuminte ca stăpânul ei să le povestească celorlalți oameni cu aceeași problemă ca a lui, cum se înțelege cu noul prieten. Câinele ațipește, iar vocea lui Petrică îi leagănă pe toți cei din sală. Dintr-odată, Maia se trezește și privește atentă la cei din jur, care nu îi pot vedea ochii jucăuși. Cristina BABII
Majoritatea oamenilor dezvoltă aproape involuntar o atitudine ostilă când văd uniforma albastră a polițiștilor. În trafic cu precădere, pentru că în alte situații oamenii legii sunt percepuți drept salvatori. Sunt cei sunați întotdeauna atunci când ceva merge rău.
În timp ce unii gătesc doar în familie, există și persoane care o fac în cantități industriale. Iar cei care se hrănesc din aceste bucate sunt de ordinul sutelor.
George avea vreo 16 ani când în Brăila, oraș în care se mutase tatăl său grec, venise circul Kratel din Cehia. A fost vrăjit de lumea magică a acrobaților și animalelor dresate că nu a mai vrut să plece de acolo și s-a angajat. Era extrem de pasionat, dar probabil că nu a bănuit vreodată că din mintea și mâinile sale va ieși un parc de distracții care va marca Botoșaniul și o bună parte a României.
Sărbătorile Pascale înseamnă pentru mulți dintre noi timp petrecut cu familia, mers la Înviere, ciocnit ouă roșii. În schimb, pentru personalul din Unitatea de Primiri Urgențe (UPU), sărbătorile sunt o perioadă dificilă și asta pentru că sute de persoane ajung la spital din varii motive, unele mai întemeiate, altele ilare.
Nu de puține ori dăm importanța cuvenită doar medicilor sau asistenților și uităm de unele persoane care zilnic au grijă de pacienți chiar dacă în mod diferit, muncesc din greu și poate nu se bucură de aprecierea celorlalți. Astăzi, este despre ele, infirmierele de la Spitalul Județean Mavromati.
Sri Lanka. O privire rapidă pe Wikipedia, pentru că numele sună cunoscut, dar detaliile lipsesc. Este o țară insulară asiatică, situată în sudul Asiei, în Oceanul Indian cu capitala în Colombo. Țara are o populație de aproximativ 21 de milioane de locuitori. 44 dintre sri lankezi au ajuns tocmai la Botoșani, la 10.000 de kilometri distanță de casă aduși, într-un paradox dulce-amărui, de un italian. Iar de aici, începe farmecul acestui articol.
Botoșănenii, fie că sunt bolnavi sau nu, sună cu încredere la 112. Vorbim despre o încredere dusă uneori la extrem. Și astfel, din nefericire, medicii botoșăneni se confruntă cu tot mai multe afecțiuni închipuite ale pacienților.
Unii copii își doresc cel mai nou telefon apărut pe piață, alții nici măcar nu știu cum arată. Unii copii muncesc pentru a se întreține, alții nici nu știu ce înseamnă asta. Sunt copii și copii, unii mai fericiți decât alții, ”cu sau fără copilărie”.
Comuna „maternitate” de unde a pornit primul focar de pestă porcină africană din județul Botoșani este în continuare sub asediu. Cei care o apără sunt vizibili de la depărtare, dușmanul este însă unul nevăzut, sperie localnicii, fie că vorbim despre pădurile cu copaci anemici sau propriile cotețe unde oamenii și-au crescut porcii.
Penitenciarul Botoșani este locul unde se descoperă multe talente, abilități, aptitudini. Da, desigur, este și un loc al oamenilor răi, dar care se pot transforma în ființe umane altruiste, conștiente de ceea ce au făcut în trecut… sau nu. Astăzi am ales să ne concentrăm pe partea pozitivă a poveștii despre tot ce înseamnă detenție.
15 ianuarie 2019 - Ziua Culturii Naționale, dar și ziua în care se împlinesc 169 de ani de la nașterea la Botoşani a poetului nepereche, Mihai Eminescu. Poate pare surprinzător, dar există botoșăneni și mai cu seamă tineri care habar nu au cine a fost Mihai Eminescu.
Orașul nostru rămâne din ce în ce mai gol și trist. Sute de botoșăneni au plecat spre Italia, Germania sau Anglia după sărbători, pentru a-și croi un trai mai bun. În fiecare an, luna ianuarie este cea mai tristă pentru botoșănenii care sunt nevoiți să se despartă de casă pentru a-și relua activitatea la locul de muncă, care din păcate, este la mii de kilometri de cei dragi.
Dimineața zilei de 21 noiembrie 2018, Secția de Oncologie a Spitalului Județean Mavromati... O liniște apăsătoare domnește pe holuri și în saloane. Pentru cei mai mulți dintre pacienți este liniștea dinaintea furtunii. În timp ce un bărbat tocmai și-a dat sfârșitul în salon, alți zeci de pacienți se luptă cu o boală nemiloasă – cancerul.
Veste mare pentru liceul din cel mai sudic orăşel al judeţului: proiectul „Optimizarea instruirii practice în context european” depus în cadrul Programului Erasmus Plus a fost admis la finanţare.
Spre sfârşitul anilor ’80 făcea cursuri la Şcoala Populară de Arte. Aşa l-a cunoscut pe Ion Ilie, pe atunci director al Filarmonicii de Stat Botoşani, care observându-i ideile de spectacole şi simţindu-i înclinaţia spre impresariat i-a propus să vină pe acest post la prestigioasa instituţie de cultură.
S-a încălzit brusc, de la zăpadă am trecut repejor la ”mâneci scurte”, așa că merg și eu ca tot omul să schimb anvelopele. Și zic apoi, ”hai să o și spăl”. Gravă eroare!
La fix 40 de kilometri distanță de municipiul Botoșani se află comuna Cordăreni. Undeva dincolo de Dorohoi, drumul cu mașina este unul anevoios, nu din cauza a cine știe ce obstacole, ci doar a gropilor care fac distanța până acolo să fie parcursă în mai bine de o oră.
Oamenii curg valuri pe poarta fabricii, iar într-o parcare imensă zeci de autocare şi microbuze îi aşteaptă să îi ducă acasă. Pare o scenă desprinsă de pe fostele platforme industriale comuniste, când la ora schimburilor totul era un furnicar, muncitorii abia aveau loc să treacă unul de celălalt, iar autobuzele aveau călători şi pe scări. Doar că aici tabloul este totuşi diferit.
Ceea ce s-a petrecut joi dimineață pe Bulevardul Mihai Eminescu din municipiul Botoșani a fost un moment plin de emoție și o lecție dureroasă de viață, deopotrivă.
„Un aliment incorect administrat unui bolnav spre exemplu poate ucide. Există posibilitatea ca alimentul să fie medicament și să vindece persoana respectivă sau să fie dușman, un fel de toxină mai ales dacă are o afecțiune ...
