Interviuri
Elena Cardaș, viața printre meteoriți și destinul ”dulce-amărui” al unui medic scriitor: Pentru mine cancerul a fost o mare lecție / Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți

Pe Elena Cardaș o cunoaște multă lume. Mai ales de când și-a asumat în comunitate roluri care multora le-au fost incomode. Este omul care a luptat cu birocrații și cu mentalități învechite. Este scriitorul care s-a salvat de propriul destin scriind în trei săptămâni un roman ”în mare parte” autobiografic. Este medicul care a învățat lecția pacientului atunci când cancerul i-a arătat că ”limita e cerul”.

Din comoditate uneori, alteori din ignoranță, poate și dintr-o voită sau impusă discreție socială, trecem pe lângă oameni fără a le cunoaște zbuciumul, bucuriile, tristețile sau împlinirile. Îi auzim strigând în mijlocul Cetății și, de cele mai multe ori, facem pasul îndărăt, fără a interveni. Îi vedem târâș, sfidând fața dramatică a realului, și mai facem un pas îndărăt: nu ne privesc pe noi tragediile altora. Le bănuim trăirea lăuntrică fastuoasă, le ghicim zbaterile din aripi, uneori ne învingem curiozitatea și vrem să îi cunoaștem, să le aflăm povestea.

 

O poveste despre împliniri și eșecuri, despre familie și profesie, despre fericire și boală, traume și eliberări din cuștile lui ”trebuie”.

 

 

”M-aș duce la Londra, la Paris, dar mereu mă voi întoarce în Botoșani”

 

-Propun să pornim călătoria noastră chiar din acest loc în care ne aflăm acum: centrul orașului Botoșani.

 

-Eu sunt o norocoasă pentru că m-am născut în Botoșani. Este un oraș liniștit, frumos, pe care îl iubesc. Nu am un sentiment de musafir, de venit din altă parte, de aclimatizat, de tolerat. Nu am vrut niciodată să îl schimb. Au fost momente în viața mea când puteam să îmi schimb traiectoria, dar niciodată nu mi-am dorit acest lucru. Aici a fost cuibul meu. Mi-a fost drag mereu. Și nici astăzi nu aș pleca nicăieri, pentru nicio altă oportunitate. M-aș duce în excursii la Londra, la Paris, dar mereu mă voi întoarce în Botoșani.

 

-Unde erau rădăcinile familiei Cardaș?

 

-Mama este din Liveni, satul lui Enescu, iar tata este din Vorona, obârșia lui Eminescu. Am copilărit la bunicii tatălui mai mult. Copilăria mea acolo e, la Vorona. Bunicii din partea mamei au murit, nu prea i-am cunoscut.

 

-Cum era Botoșaniul de demult, orașul copilăriei școlărești, să spunem. Este și un curent pe rețelele de socializare, cu Botoșaniul de odinioară, Botoșaniul de altădată... Ne stârnesc nostalgii clădirile de demult... Cum era orașul primilor anilor de școală, după copilăria de la Vorona?

 

 

-Era un alt Botoșani. Am prins foarte multe clădiri din Centrul Vechi. Cu toate istorioarele, cu poveștile locului. Era un anumit folclor despre oamenii care trăiau acolo. Noi, copiii, ne împărtășeam povestioare... Țin minte atelierele din Centru... Mai țin minte brutăria care făcea pâine neagră foarte bună la gust. Mă trimitea mama să cumpăr pâine și până ajungeam acasă jumătate din ea era mâncată. Îmi aduc aminte de ”mall”-ul copilăriei mele, care era clădirea din Centrul Vechi, pe care acum o va cumpăra din nou Primăria. Era cel mai mare magazin. Pentru că erau multe raioane în magazin și cu treptele acelea, chiar mă transpun acum și îmi aduc aminte că avea și un miros aparte. Era pe atunci singurul loc în care se găseau deodorante de două feluri, unul se chema Triumf.

 

-Era Centrul Vechi loc de promenadă pe atunci?

 

-Da, era singurul loc de promenadă. Și niciodată nu m-a avertizat cineva că acolo nu ar fi un loc sigur. Ca să formulez elegant răspunsul.... Te plimbai, chiar dacă erai copil, neînsoțit, nu se întâmpla absolut nimic. Era un oraș foarte sigur, nu aveam nicio reținere noi, ca adolescenți, liceeni, să ne plimbăm pe acolo.

 

 

”Am făcut școală, nu glumă!”

 

-Clasa întâi unde a fost să fie?

 

-La Școala nr. 11. A avut parte de niște profesori de excepție! Crema profesorilor. Cred că bazele culturii mele generale acolo, la Școala 11, au fost puse. Era o echipă care se ocupa și de ultimul copil. Pe vremea mea nici un copil nu rămânea în urmă pe motiv că e mai puțin dotat intelectual. Nu exista pe atunci bullying. Nu exista că ai părinți săraci, bogați sau că tu de abia tragi de un 5, iar eu sunt de 10. Era o atmosferă bună să te dezvolți ca persoană. Așa cum era, cu educație comunistă... Era altfel de școală, da, trebuia să memorăm foarte mult, nu erau calculatoare, tehnologie... Trebuia să citești, să înveți lecțiile, dar iată că o viață întreagă m-am folosit de tot ce mi-a dat acea școală.

 

-Nici nu era așa de rău să ne dezvoltăm memoria...

 

-Mai ales că, la vârsta aceea, memoram ușor, nu era un efort teribil... Apoi, creierul se dezvoltă până la 17-18 ani, și dacă nu este exersat își pierde facilitățile. Eu am avut noroc de o școală bună.

 

-Liceul a fost la fel de bun?

 

-Liceul l-am urmat la ”Mihai Eminescu”. Țin minte că am prins și examen de intrare la liceu, și examen de treaptă. Am fost prima generație cu examen de treaptă în clasa a X-a. Erau niște încercări de a transforma învățământul... Dar am făcut și acolo școală, nu glumă! Prezența era prezență, examenul era examen, cartea la fel. Am fost un copil de 10, dar dacă nu învățam o dată îmi puneau cât meritam...

 

-A fost nevoie vreodată să vină mama sau tata la școală?

 

-Am avut în perioada liceului primele mele tentative de răzvrătire, care în adolescență sunt inerente. Da, a trebuit să mai vină mama sau tata la școală să vorbească cu diriginta. Prostioarele de atunci, care în ziua de azi ar fi considerate nimicuri.

 

-Erau duri părinții? Câți copii erați?

 

-Doi copii, eu și un frate, eu eram sora mai mare. Părinții mei nu m-au bătut niciodată. Am avut niște părinți progresiști, nu erau deloc restrictivi. Eram și eu cu bun simț și cumincioară, e adevărat, dar părinții mei nu m-au educat cu bătaia, așa cum se întâmpla în acei ani, 78-79. Aveau o înțelepciune teribilă. Desigur, nu spun că nici ei nu au greșit în anumite lucruri. Dar mai târziu, când eu însămi am devenit mamă, mi-am dat seama că nu ai cum să fii un părinte perfect.

 

 

Ciocnirea cu un meteorit și schimbarea traiectoriei în viață

 

-Au avut părinții un cuvânt de spus în alegerea profesiei de mai târziu?

 

-Țin minte că am vrut să mă fac inginer, îmi plăcea chimia. La un chestionar pe care diriginta ni l-a dat prin anul 4 de liceu, eu cu mare sinceritate am scris că vreau să urmez arte teatrale și cinematografice. La vremea aceea, a fi actriță însemna a fi un om de consum. A lucra în lumea artistică era aproape ceva degradant. Nu ca inginerul... Diriginta l-a chemat pe tata la școală, să mă pună la punct. Am înțeles eu că degeaba recitam bine, citeam teatru și visam să stau pe scenă. Visul acesta s-a născut pentru că părinții mei mă trimiteau tot timpul la teatru, la concerte, am avut o viață culturală bogată. Nu mai spun de Cinematograful Unirea, nu era film să nu îl văd. Tata a fost chemat la școală, apoi mi-a explicat: nu e frumos să te faci actriță... M-a luat el cu diplomație, a încercat să îmi prezinte viața artistică într-un fel... Și am zis: atunci mă fac inginer chimist. Foarte bine, au spus părinții, relaxați și fericiți că nu o să-i fac de râs în oraș și o să intru din prima la facultate. Și m-am apucat să învăț cu sârg...

 

-Și când s-a produs cotitura?

 

-Aveam o vecină, doamna profesoară Pavlică. O doamnă foarte citită. Ce înseamnă ciocnirea cu un meteorit și schimbarea traiectoriei în viață! Ne-am întâlnit absolut întâmplător în fața blocului, m-a întrebat ce voi face și i-am spus de chimie. S-a mirat. M-a luat la ea acasă, mi-a dat o plăcintă și m-a întrebat: tu știi ce înseamnă viața de inginer chimist? Miros urât, cizme de cauciuc, treabă grea. Și atunci, ca niște porumbei, parcă mi-au zburat din cap toate formulele și toate problemele de chimie și am realizat că nu mi-ar plăcea așa o viață. Doamna profesoară m-a întrebat atunci de ce nu încerc la medicină. Uite, ai empatie, ești fată bună, știi să vorbești, ai ceva de  doctoriță în tine. Nu mă gândisem niciodată, mai ales că pe vremea noastră se intra după al doilea an de încercări sau mai târziu. Locuri puține, examene foarte grele și dure. Era și puțin timp să mă apuc de învățat anatomie, fizică... Seara le spun alor mei, îi anunț că dau la medicină. Părinții numai nu plângeau. Vei sta un an, doi acasă. Atunci i-am simțit descurajați la ideea că ce va spune lumea. Părinții erau destul de cunoscuți în oraș... Apoi… trebuie meditații... Nimeni nu avea atunci foarte mulți bani. Dar m-au susținut și așa a fost să fie. Poate am picat și pe subiect, dar am luat din prima la Medicină!

 

-În ce an se întâmpla asta?

 

-Prin 78-79 am intrat la Medicină. De atunci, încetul cu încetul, mi-am luat zborul. După ce am reușit toți mă felicitau, părinții nu mai știau ce să facă acum, că au fată medicinistă. Dar a venit toamna și am plecat la Iași. Când am văzut pentru prima dată căminul studențesc, țin minte că, după ce au plecat părinții și m-au lăsat acolo, am tras un bocet... În mintea mea, a fi studentă era ceva cu totul special, și acum mă vedeam în camera de cămin cu wc comun, cu 5 paturi, cu dulapuri jerpelite... Dar în tinerețe te acomodezi. Apoi am înțeles că era exact ceea ce aveam nevoie. Cred că doamna profesoară Pavlică este unul dintre oamenii căruia trebuie să îi mulțumesc. Pentru tot ce a urmat în viața mea. Altfel mi-ar fi fost dacă făceam actorie sau dacă ajungeam inginer chimist. A fost un meteorit în viața mea!

 

-Așadar, atenție la meteoriți! Uneori ne lovesc și în moalele capului și tot nu îi vedem...

 

-Da, atenție la meteoriți! Dacă ar putea cineva să îți dea de la început rețeta fericirii și rețeta vieții perfecte ce bine ar fi! Dar de multe ori mai faci un pas greșit, te mai redresezi...

 

 

 

Căsătorie, copil, studenție. Revenirea la Botoșani

 

-Au urmat șase ani la Medicină. Cum era Elena Cardaș care a ieșit față de cea care bocea în cămin după plecarea părinților?

 

-Am avut colege foarte bune. Am realizat apoi că statul la cămin m-a călit, m-a învățat foarte multe lucruri și m-a învățat să socializez. Nu tot ce la un moment dat ți se pare rău este cu adevărat dezastruos. Am învățat să mă gospodăresc. La gazdă nu ai viața de comuniune. Eu, singuratică până atunci, am învățat în studenție să tolerez persoane care poate nu îmi plac foarte mult. A fost o lecție frumoasă.

 

-Era și atunci facultatea de Medicină un mediu cosmopolit? Pe vremea aceea noi nu prea vedeam străini prin România... Iar Medicina era printre singurele locuri unde erau primiți străinii.

 

-Da, erau și atunci mulți străini, dar mereu eram sfătuiți să nu interacționăm prea mult cu ei. Știam că Securitatea veghează... Erau arabi, greci... Ei doreau socializare, dar la noi asta însemna doar un contact de politețe și de scurtă durată. Strictul necesar, ca să nu ne afle Securitatea.

 

-Au fost și multe povești de dragoste pe atunci. Fete care s-au îndrăgostit și au plecat în țările iubiților lor, altele care au născut aici, fără să se mai împlinească dragostea celor doi, vedeam pe atunci copii crescuți de bunici, erau și multe drame...

 

-Au fost, au fost... Țin minte că am avut o colegă grecoaică, ea știa că va pleca în Grecia după terminarea facultății. S-a împrietenit cu un arab, au fost prieteni patru ani până când a izbucnit un război, nu mai țin minte,  și s-au despărțit. Dar am avut colege care au rămas însărcinate, au născut copii mulatri. Erau privite cu dispreț, noi nu înțelegeam, nu aveam puterea de a înțelege, eram cu o educație militărească, să ne păstrăm tradiția, familia, să ne mărităm și apoi să facem copii, să nu ne încurcăm cu străini..., dar viața își cerea tributul.

 

-După facultate urma, în același regim milităresc de care aminteați, căsătoria...

 

-M-am măritat din anul patru de facultate. În 1982. În 1983 s-a născut copilul meu. Ne-am mutat în căminul din Tudor Vladimirescu, la familiști. Soțul meu făcea inginerie, era și el student. A fost o iubire spontană, ne-am plăcut, cum se întâmplă la toată lumea. Ai mei nu au fost prea încântați. Era greu să faci cursuri, să fii mamă, soție, să ții o familie în cămin. Au fost niște ani... Când mă uit înapoi și realizez cât de greu a fost… Dar mă gândesc și că atunci nu simțeam chiar așa, aveai resurse de energie și entuziasm.

 

-Așadar: căsătorie, copil, studenție.

 

-Da, eram mamă, soție și studentă la Medicină. Voiai să le faci pe toate, să iei și note mari, căci conta la repartiție, să îți îngrijești copilul și nu aveai pe nimeni să te învețe. Trăiam într-o societate misogină, ca femeie trebuia să faci totul și să taci din gură. Nu contau visele tale. Am realizat atunci că trebuie să mă maturizez, că nu e cum vreau eu, ci cum decid cei din jurul meu. Și mult timp am trăit în această paradigmă. Aproape până în ultimii 10 ani. Când am terminat facultatea m-am întors la Botoșani. Deși terminasem printre primii aș fi putut pleca în alt oraș. Era repartiție pe medii, puteai să iei Bucureștiul cu o medie mare. Eram pe poziția 60 din o mie și ceva de absolvenți. Dar am venit în Botoșani...

 

-De comun acord cu soțul? Era și el din Botoșani?

 

-De comun acord, da. El era din Hunedoara, dintr-o familie mai puțin înstărită, ni s-a părut nouă că aici ne va fi mai ușor. Erau deja ultimii ani de comunism, se găseau greu toate cele, dar pe de altă parte am primit apartament. Pentru mine începea și competiția profesională. Treceam de perioada de stagiatură, dădeam examene pentru rezidențiat. Toți voiam să profesăm într-un oraș. Mi-a fost frică să merg la țară, de asta am și învățat pe rupte pentru examenul de rezidențiat. Am prins post la Spitalul Județean, deci mi-am luat post pe merit, pe munca mea, pe examen cinstit.

 

 

 

 

”…este o vorbă: cartofii se mănâncă prăjiți și doctorii între ei”

 

-Pe plan profesional, la început de carieră, a mai apărut vreun meteorit? Cineva care să își pună amprenta?

 

-Da. A fost și acolo un meteorit. Eram prima la examenul de rezidențiat, așa s-a întâmplat, nu vreau să accentuez decât prin prisma faptului că în Botoșani erau cinci posturi. Și s-au desfăcut plicurile și s-a aflat cine e primul. În sală erau și șefii de secții, care erau interesați să își ia pe cei mai buni dintre noi. Eu voiam obstetrică-ginecologie sau chirurgie. Dar au fost cinci minute de pauză. Și a venit la mine domnul doctor Zaboloteanu. Era şeful secţiei de Medicină internă, venit de la Cluj, unde fusese asistent universitar. O somitate, un om foarte respectat în oraş. El a fost al doilea meteorit în viaţa mea. De ce vrei tu să faci obstetrică sau chirurgie, m-a întrebat, eu fiind prima pe listă la examen. La fel cum, odinioară, doamna profesoară Pavlică îmi spunea despre industria chimică, cu cizmele de cauciuc, doctorul Zaboloteanu îmi prezenta toate dezavantajele ramurii chirurgicale. Pe atunci Medicina internă nu era cu subspecialități de cardiologie, nefrologie etc., atunci totul era Medicină internă, inclusiv oncologia. Trebuia să ai un cap cu știință multă, să ai abilitate, plasticitate în gândire, să pui diagnosticele corecte. Multă toceală și satisfacție mai puțină. Nu mereu ajungeai la un diagnostic, să ne amintim că pe atunci nici măcar ecograf nu era. Astăzi este mult mai simplu... Am acceptat ce mi-a spus dr. Zaboloteanu și așa am ajuns eu să fac Medicină internă.

 

-Vreun regret pe parcurs?

 

-Un dulce-amărui poate... Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă făceam ginecologie sau chirurgie. Probabil mult mai stresantă. Și specialitățile acestea au consumul lor. În rest… este o vorbă: cartofii se mănâncă prăjiți și doctorii între ei. Am simțit de multe ori pe propria piele... Doctorul Zaboloteanu m-a învățat meserie, dar după ce a murit am pierdut suportul. Am ajuns în Policlinică și asta a fost un șoc pentru mine. Eram cumva scoasă pe tușă, dar nu am avut încotro. Însă orice dezavantaj devine o oportunitate. Cum anume? Dezvoltându-se celelalte specialități, cardiologia nu avea medici, oncologia nu avea medici... Și eu am fost dispusă să lucrez pe secțiile acestea, ca internistă. Dar am reușit să învăț multă cardiologie, de pildă... Ani de zile am trăit la tensiune maximă pe secția de cardiologie, unde am avut noroc și de doamna doctor Sârbu, o mare doamnă și foarte pricepută.

 

-Era o legendă în oraș doamna doctor Rodica Sârbu...

 

-Așa este. Și m-a luat sub aripa ei. Erau doar doi cardiologi, patologie cât carul... Am făcut ani buni cardiologie până au apărut medicii tineri. Atunci nu am mai fost bună, așa că am făcut nefrologie și dializă... Tot din lipsă de medici. Plus puțină oncologie. Când veneau medici noi mă retrăgeam în Policlinică.

 

-Până când s-a întâmplat asta?

 

-Până într-o zi când m-a sunat doctorița Țurcanu, care era director medical pe atunci. M-a rugat să merg la Săveni pentru vreo două săptămâni. Nu e medic acolo și e nevoie de mine. Nimeni nu voia să se ducă. M-am dus necăjită la Săveni. Neagră de supărare!

 

-Teama de la început, de a nu ajunge la navetă...

 

-Da, teama aceea fusese o premoniție. Mi-a fost teamă în tinerețe să nu fac naveta, și iată că se întâmpla la sfârșit.

 

 

Omul potrivit la locul potrivit!

 

-Cum a fost Săveniul?

 

-Nu m-am așteptat ca în orașul acela mic și cu probleme sociale, cu drumuri înfundate, încălzire cu lemne, să găsesc niște oameni atât de buni și un colectiv atât de bun. La Săveni nu voia să stea nimeni și pentru că nu aveai cu cine să te consulți, nu erau alți medici. Trebuia să iei singur decizii..., dar faptul că făcusem în trecut cardiologie, nefrologie... Viața te pregătește. Acolo eram omul potrivit la locul potrivit. Nu m-am mai întors la Botoșani, în Policlinică, unde făceam bilete de trimitere... Colectivul m-a primit cu foarte multă căldură la Săveni. Patologii au fost, pacienții mulțumiți. Săveniul a fost pentru mine o surpriză a vieții pe care foarte puțini au înțeles-o. Acolo m-am împlinit foarte bine profesional, eram închegată ca într-o familie.

 

 

 

 

-Același Săveni, la început de carieră, ar fi fost la fel?

 

-Nu! Acum a fost locul potrivit la momentul potrivit. Medicul începător nu se descurcă. Nu are laborator, nu are sprijin, nici măcar un coleg cu care să se sfătuiască. Ești singur, dar dacă ești matur, călit, trecut prin viața medicală, e altceva. Parcă toată viața mea medicală a fost o surpriză continuă, o formare și o transformare. Ca un fluture într-un cocon, iar m-am transformat, am fost și omidă, apoi iar fluture... Nu regret. A fost foarte frumoasă viața mea profesională, în sensul că am avut diagnostice frumoase, am avut pacienți diagnosticați corect...

 

-Ce înseamnă, în limbajul medical, un ”diagnostic frumos”?

 

-Ca o cupă! Ca și cum ai primi o medalie în sport! Primită pentru că medicul reușește un diagnostic și să ducă un pacient pe drumul bun, mai ales când e vorba de diagnostice rare, complicate, diagnostice vechi puse greșit pe care tu trebuie să le urnești și rezolvi pacientul altfel. De exemplu am avut pacient trimis în clinică pentru confirmare și a revenit cu scrisoare de felicitare de la profesori universitari...

 

-Acolo e medalie olimpică deja...

 

-Medalie olimpică, da. Dar mi-a atras și multă invidie. De aceea am învățat să țin pentru mine aceste lucruri, dar am acumulat multe medalii din acestea.

 

 

”Medicul e om, nu robot”

 

-Există și revers? Cum se contabilizează eșecul în viața profesională?

 

-Greu se contabilizează! Foarte greu! Pentru că îți dau insomnii, îți dau procese de conștiință, pui mâna pe carte și mai citești și încerci să nu repeți a doua oară.

 

-Este și medicul om?

 

-Medicul e om, nu robot. Am avut și pacienți nemulțumiți, desigur. Este foarte greu să îi răspunzi unui pacient nemulțumit că la momentul dat, cu analizele date, cu anamneza dată, la acel timp, acestea au fost posibilitățile. În ziua de azi, în actul medical sunt implicate foarte multe analize, aparate, computer tomograf, RMN, ecografii. Greșești mai puțin…

 

-Deși, cu toate aceste aparate, a mai dispărut contactul direct cu pacientul. Nu mai este aceeași empatie...

 

-Jumătate din viața mea medicală am petrecut-o ca acel clinician care pune mâna pe pacient, ia stetoscopul, îl ascultă, îl pune să sufle, îl mai întreabă o dată...

 

-Așadar: fără regrete!

 

-Nici un moment nu regret că m-am făcut medic, nu regret nicio decizie. Eu zic că am fost un medic cinstit. Dacă am realizat că mă depășește cazul, am avut puterea să îi spun pacientului să caute și alt medic. În ziua de azi văd multe orgolii medicale... Acum, la final, dacă trag linie, spun: a fost ok. A fost ca o cursă cu obstacole, dar am ajuns la final și am ieșit onorabil din aceasta etapă a vieții care ține de profesie.

 

 

”Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți”

 

-Mai are timp medicul de viață personală? Le împlinește pe amândouă, le poate duce? Ce sacrifică un medic?

 

-Totul vine cu un cost. Probabil că în viață puțini oameni fac de toate. Dacă vrei să fii un bun profesionist, probabil că în altă parte ai lacune. Și eu le-am avut, ca oricare altul. Viața mea de familie nu a fost prea liniștită. Am avut două căsnicii, dar cu neșansa de a avea niște parteneri foarte egoiști, care nu mi-au înțeles nevoia de dezvoltare profesională. Și de aici au venit și divorțurile pentru că, da, dacă mă pun în locul lor, ca soți, ei voiau o femeie tot timpul acasă, gospodină și iubitoare. Or eu eram tot timpul la spital, cu gărzi și veneam acasă frântă.

 

Eu sunt conștientă că mie profesia mi-a luat din partea personală. Este un risc asumat. Dar mă felicit pe mine însămi că am avut tăria de a spune: până aici, punct și fiecare pe drumul lui. Pentru că sunt mulți oameni care rămân în căsnicii ratate, doar de conveniență. Nu le poți face pe toate în viață, e bine să nu te judeci foarte aspru. Să îți accepți deciziile. Nu cred în familiile perfecte, nici în profesioniștii perfecți. Noi vrem să fim, după șablonul zilelor noastre, cea mai bună variantă a noastră, dar nimeni nu te învață cum să faci asta. Te arunci, înveți să înoți, cu instructor sau fără.

 

-Vorbim despre o evoluție?

 

-Da. Eu în viață foarte multe lucruri, pe care le-am văzut ca pe neoportunități sau piedici, am înțeles mai târziu că tocmai acelea mi-au schimbat modul de abordare a vieții, mi-au schimbat traiectoria și m-au pregătit pentru altceva, poate mai bun decât dacă ar fi mers liniar. Nu regret nimic, nici una dintre decizii.

 

 

”La mine soluția a venit prin scris. Asta m-a eliberat de toate necazurile mele”

 

-Căutăm un loc în povestea aceasta în care să pot așeza momentul primelor pagini de carte.

 

-Mă voi lega tot de partea personală. Așadar, pe la 40 de ani eram scoasă pe tușă. Nu gărzi, doar Policlinică 5-7 ore, puțini pacienți, o plictiseală de moarte. Colegii mei erau prinși în gărzi multe, să câștige bani, să fie adrenalină multă. Așa a fost să fie, să îmi dea profesia răgaz în viață și să pot scrie. Eu cred că a fost în mine un sâmbure de când eram copil. Și acum voi spune ceva ce nu am spus la nimeni. Eram prin clasa a V-a, a VI-a, când am scris primul roman. Era un caiet de dictando pe care l-am scris. Țin minte că i l-am dat tatei și i-am spus că am scris un roman. Era vorba despre niște copii comuniști care lucrau în ilegalitate. După filmele de la televizor, normal... Tata mi-a spus că sunt prea mică pentru a scrie un roman. Să cresc mai mare și să aștept momentul potrivit.

Toată lumea mă întreabă cum mi-a venit să scriu...

 

-Au existat și răspunsuri la această întrebare?

 

-Când viața te lovește, îți dă anumite lecții, se formează un cumul interior care trebuie cumva să iasă, e ca un vulcan care erupe. La mine a erupt prin scris. Putea să fie altfel... Eu văd oameni care consumă droguri, se îneacă în alcool... Au toți poveștile lor. La mine soluția a venit prin scris. Asta m-a eliberat de toate necazurile mele.

 

-Și așa s-a născut primul roman...

 

-...primul meu roman care a fost, în mare, autobiografic. Îmi murise copilul, divorțasem...

 

-...câți ani avea copilul când a murit?

 

-12 ani. Îmi murise de cancer cea mai bună prietenă, o altă prietenă s-a sinucis... Eram singură, cu un mare gol care trebuia umplut. Am început să scriu nu ca să public. Am scris în trei săptămâni acel roman. Atât eram de plină pe dinăuntru și a trebuit să mă vărs acolo cu toată sinceritatea. Am spus că, dacă nu scriu cu sinceritate, mai bine nu mai scriu. Nu mă puteam aprecia singură, nu cunoșteam pe nimeni în oraș care să mă îndrume. Am trimis la toate editurile de atunci – vreo 100 – am avut bucuria să primesc de la Editura Eminescu un răspuns: vă publicăm romanul. A fost una dintre cele mai fericite zile ale mele.

 

-Cartea ”Dincolo de cuvinte” a fost bine primită...

 

-Da, am avut și o lansare foarte frumoasă, dar îmi amintesc că nu am îndrăznit să chem pe nimeni de la Uniunea Scriitorilor, nici nu cunoșteam pe nimeni. Mai târziu mi s-a reproșat asta, dar eu din timiditate și jenă nu i-am deranjat. Am avut emoții, nu știam dacă va plăcea cartea. Și dimineață la ora 4.00 o prietenă m-a sunat și mi-a spus că nu a putut dormi, a citit cartea și i-a plăcut mult. Apoi au sunat telefoanele. Atunci Lucian Alecsa a vrut să mă cunoască...

 

 

”Pe lângă talent cu carul, Lucian a fost un mare altruist”

 

-A fost și Lucian Alecsa un meteorit?

 

-Da, a fost un meteorit. Mult bine mi-a făcut acest om. Dacă nu era el să mă încurajeze cred că nu aș mai fi scris.

 

-A fost contactul cu primul scriitor adevărat, profesionist. Cum a comentat romanul de debut? Ce sfaturi au venit de la Lucian Alecsa?

 

 

 

-Mi-a spus atât: scrie! M-a încurajat. Mie mi se păruse că am scris tot în primul roman, că nu mai știu despre ce să scriu. El mi-a spus: inspiră-te, fabulează, scrie! Încurajată de Lucian am scris a doua carte. De data asta am avut un mentor, așadar. I-a plăcut, lectura pe măsură ce scriam.

 

-Să numim și cărțile, pentru cititorii noștri.

 

-Prima a fost ”Dincolo de cuvinte”, a doua ”Bărbații altor femei”, a treia ”Eu, străbunica mea” și cea mai recentă, ”Supraetajat”. Toate au alte subiecte, dar explorează sufletul femeii și viața femeii. Lucian Alecsa m-a rugat să fac ceva mai comerciale cărțile.

 

Lucian m-a dus în lumea literară, mi-a făcut cunoștință cu directori de editură, cumva a pus gaj că sunt scriitor de încredere. Dacă ar fi să îl caracterizez cu un singur cuvânt pe Lucian, pe lângă talent cu carul, aș spune că a fost un mare altruist. El absolut dezinteresat a simțit talentul din mine și a spus: eu pe fata asta trebuie să o fac să scrie! Așa am scris și a doua, și a treia carte. Am fost acceptată în cercul de scriitori...

 

-A venit și legitimația de scriitor...

 

-După a treia carte, da. Am intrat ca debutant în Uniunea Scriitorilor, apoi după alți trei ani am devenit membru. Pe Lucian l-am simțit aproape tot timpul. Și acum parcă îl simt undeva privindu-mă de după umăr. Și-a lăsat amprenta în viața mea de scriitor. Dumnezeu mi-a dat răgaz și în viața profesională, și în viața sentimentală, și timp de cinci ani de zile am scris trei romane. Uite, am făcut-o și pe asta!

 

 

”Pentru mine cancerul a fost o mare lecție. Boala a fost un meteorit și încă unul destul de bolovănos”

 

-E timpul să mai deschidem un capitol din viața Elenei Cardaș: cancerul, o poveste care a devenit și publică la un moment dat.

 

-Pentru mine cancerul a fost o mare lecție. Nu un lucru bun, niciodată cancerul nu e un lucru bun, dar te schimbă. A fost un alt meteorit. Boala a fost un meteorit și unul destul de bolovănos. Pentru că am înțeles în foarte scurt timp că nimic nu mai contează. Că toată agitația de pe lume, toți banii de pe lume, toate orgoliile, totul are un sfârșit care poate veni oricând. Cancerul m-a ajutat să fac o înțelegere cu moartea. Să accept moartea ca pe ceva ce până atunci vedeam proiectat într-un viitor foarte îndepărtat. Dintr-odată mi-am pus ochelarii și viitorul era aici, în farfurie. Serveam moartea în față.

 

 

 

-Devenise moartea o certitudine?

 

-Era aproape o certitudine, da, pentru că fusesem diagnosticată într-un stadiu destul de avansat al bolii, foarte aproape de metastaze.

 

-Lumea crede că un medic nu poate fi luat prin surprindere cu un cancer în stadiul trei. Și totuși se întâmplă...

 

-Poate fi luat prin surprindere, pentru că nu am avut simptomatologie. Tumora mamară era nu foarte mare, dar extinsă la ganglioni. A fost o perioadă în care am suferit foarte mult, dar mulțumesc lui Dumnezeu că anul acesta pot spune că sunt o supraviețuitoare. Au trecut cinci ani și, în medicină, se spune că după cinci ani se consideră vindecat cancerul. Deși nu este adevărat, cancerul este o boală cronică, eu sunt conștientă. Odată ce ai avut diagnosticul cancer nimeni nu își poate da garanții. Boala trebuie controlată... Zilele cele mai grele pentru mine sunt atunci când fac analizele. Dar, pe de altă parte, boala este și un mentor. M-a învățat lucruri pe care nimeni nu m-a putut învăța niciodată...

 

-Niciun medic și niciun tratat de medicină?

 

-Niciun tratat de medicină, niciun preot, nimeni nu te învață, nimeni nu este atât de performant precum o boală.

 

-Mai ales o boală care ne sperie...

 

-Toată lumea, când aude de cancer, are frisoane. Nimeni nu își dorește boala asta, pe bună dreptate. Dar eu mereu m-am gândit că sunt oameni bolnavi de boli cronice care nu se numesc cancer. Dar care îți fac viața un chin. Vorbesc despre scleroză multiplă, Parkinson, diabet. Sunt boli și boli, multe incurabile... Dar avem o cultură în care cancer înseamnă condamnare la moarte. Deși acum, cu mijloace moderne de tratament, cu investigații, există în oncologie o evoluție bună a tratamentelor. Poate că am avut noroc să fac un cancer care avea deja un tratament destul de performant pentru că este un cancer destul de frecvent. Medicii aveau deja experiență. Cred că nefericiți sunt cei care au neșansa unui cancer rar, unde nu există tratament, medicii nu au experiență.

 

-Ca medic privind lucrurile, a existat vreodată gândul că, dacă nu făceați una sau alta, nu se întâmpla acest cancer?

 

-Întrebarea asta mi-am pus-o și eu. Nu, pur și simplu cancerul se întâmplă. Se incriminează în cancer și nopțile de nesomn și stresul maxim. Eu nu pot spune că poate gărzile mele, nopțile nedormite, agitația extremă nu au contribuit într-un fel sau altul la scăderea imunității. Pentru că, până la urmă, asta este: scade imunitatea, celulele se dau peste cap.

 

-Sprijin a fost de undeva în această perioadă?

 

-Există ca un fel de club al bolnavilor de cancer, se atrag unii pe alții, schimbă impresii. Sunt grupuri de susținere pe internet. Foarte multe doamne diagnosticate cu cancer se învinovățesc, cred că dacă vor găsi cauza sau explicația... Cumva și societatea parcă ar condamna de două ori bolnavii cu cancer: au făcut ei ceva! Și pe lângă faptul că ești nefericit, că ai o boală urâtă, mai trebuie să simți din partea oamenilor și acest lucru. Te face să te simți tu însuți vinovat că te-ai îmbolnăvit. Am studiat și eu, pentru propria liniște. Am întâlnit o doamnă care făcea studii în legătură cu acest lucru. Ea spunea că pierderea copilului sau divorțul, rupturile ireparabile din familie ar duce la cancer mamar. Se pare că avea dreptate. Era teza ei de doctorat. Când am intrat la ea, i-am spus în mare traumele și mi-a spus: aveți cancer la sânul stâng. Și mi-a explicat că face niște statistici și cancerul la sânul stâng apare mai frecvent la femeile care și-au pierdut copiii, care s-au separat de soți, iar cancerul la sânul drept are altă filiație, legată de părinți, de pildă.

 

 

”Am suportat pentru că am vrut să trăiesc: totul sau nimic!”

 

-În urma acestei experiențe, și întreb acest lucru pentru cei care, din nefericire, trec prin cancer: ce să faci și ce să nu faci?

 

-Ce să faci: să asculți de medicul oncolog. Și nu de internet. Eu în toată perioada bolii, și când nici măcar nu m-am gândit că o să supraviețuiesc, am zis că fac orice. Merg târâș dacă e nevoie, pentru că vreau să trăiesc mai departe. Nu am vrut să fac chimioterapie, dar am făcut, și încă o schemă super agresivă pentru că doctorița de la Iași mi-a explicat că nu există jumătăți de măsură. Aveam 57 de ani, se gândea dacă voi suporta. Am suportat pentru că am vrut să trăiesc. Nu am vrut să fac radioterapie, am făcut radioterapie. Nu am vrut să fac chirurgie, am făcut mastectomie bilaterală. Am prins un curaj: totul sau nimic.

 

-Din dorința de a trăi!

 

-Da. Deci a trebuit să ascult de medici. În același timp mă bombardau pe internet, pe grupuri, chiar și cunoștințe, cu tot felul de sfaturi. Leacuri de tot felul. În cancer există o industrie paralelă. Unele scumpe, chiar toxice, pe jumătate legale. Cred că unele chiar ilegale. Am avut tentative să merg și pe calea paralelă, dar apoi mi-am amintit că sunt medic. Până nu am ieșit puțin la lumină, să înțeleg că boala este sub control, aveam mereu un piticuț în cap... Când faci chimioterapie viața nu mai poate fi numită viață, îți vin și tot felul de gânduri. Oare dacă alegeai altă cale?

 

 

”Eu, ca medic, am învățat și lecția pacientului!”

 

-Deci să ne păstrăm rațiunea...

 

-Dacă ar fi să dau un sfat rațional, acesta este: doar ce spune medicul oncolog! În materie de cancer toți sunt experți, dar lecția mea a fost că a trebuit să ascult de doctor.

 

-E și asta o lecție pentru un medic?

 

-Da, eu, ca medic, am învățat și lecția pacientului! Faptul că am trecut prin cancer m-a făcut să ies și la pensie atunci când a venit timpul. În general medicii lucrează până foarte târziu. Sunt și de 70 de ani și abia îi urnești să facă loc celor mai tineri. Și am luat hotărârea de a mă pensiona. Când eram bolnavă mă gândeam că nu voi prinde pensia. De aceea, dacă Dumnezeu mi-a dat zile, am zis că vreau să fiu și pensionară. Să trăiesc și această bucurie. Și e o hotărâre bună. Viața de medic te arde atât de mult încât, atunci când se stinge focul te uiți la cenușă și nu știi ce să faci cu viața ta.

 

-Mulți nici nu ajung la vârsta pensiei…

 

-Sau mai trăiesc câțiva ani... Eu vreau să mă bucur și de liniștea acestei vârste. Nu îmi lipsește spitalul. 40 de ani de Medicină sunt suficienți. E timpul să vină cei tineri. E criză mare în sistem, așa este, toți trăgeau de mine să mai rămân. Îmi văd însă liniștită de pensie, sunt încântată de această tihnă...

 

 

”Titlul de Cetățean de Onoare nu a venit de la scriitor, nu de la medic, a venit de la problema cu cățeii”

 

-Povestea Elenei Cardaș nu ar fi completă dacă nu am ajunge și aici. Elena Cardaș este scriitoare. Elena Cardaș este medic. Dar mai sunt oameni care nu au citit cărțile, care nu au întâlnit medicul. Și aceștia din urmă sunt cei mai mulți: sunt oamenii care o cunosc pe ”doamna cu cățeii”. Cum și-a făcut loc povestea asta cu salvarea animalelor? Ne întoarcem la anul în care, la padocuri, erau omorâți în saci zeci de câini și toată România afla despre ”măcelul din Botoșani”?

 

-Mai 2011, da. Cu exact o lună mai înainte, în Botoșani se înfiripa asociația ADOR. Era ceva timid, colectam mâncare, nu prea știam bine cum să procedăm. Atunci în toate cartierele erau haite de câini. Acum, în 2022, te plimbi liniștit prin Botoșani... Dar în 2011, da, era o problemă. Și îmi era și milă de câinii de pe stradă, așa că am cerut să intru în acest ONG ca voluntar, cu firavele mele puteri. Nu m-am gândit că va fi ceva amplu, nu am anticipat că voi avea multe satisfacții și că acțiunea noastră – nu e meritul meu, suntem toți colegii – dar dacă îmi spunea atunci cineva că în 10 ani problema în Botoșani se va rezolva cât de cât spuneam că e imposibil!

 

 

 

La început autoritățile ne fugăreau, am avut multe clenciuri, cu piedici multe. Ca un copăcel bătut de vânt, care prinde rădăcini mai adânci. Dacă nu erau acele eutanasieri mascate, cred că am fi rămas o mișcare anonimă și neputincioasă. Dar acel meteorit, ca să îl numesc și pe acela meteorit, ne-a forțat să creștem repede. Am primit ajutor și din străinătate să îmbunătățim condițiile, să ducem mâncare, să castrăm, să facem campanii gratuite de castrare. O perioadă am castrat și am returnat pe stradă, ca să nu se mai înmulțească. Nu s-a văzut foarte mult că s-ar diminua numărul de câini, dar încetul cu încetul... Un astfel de proces durează între 5 și 7 ani, ca să aducem orașul la o curățenie. A fost și asta o etapă și a fost o istorie...

 

-A venit de aici și un titlu de Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani!

 

-Nu a venit de la scriitor, nu de la medic, a venit de la problema cu cățeii, da. E un titlu onorific, pe care eu îl împart cu toți colegii. Din păcate, lumea nu mai este empatică, nu prea se mai implică nimeni, am rămas tot noi, vechea gardă. Probabil că nefiind câini pe stradă lumea nu mai realizează că undeva, într-un padoc, sunt niște câini care așteaptă. Am fost întrebată de multe ori, inclusiv de către rude: de ce mă implic eu cu cățeii și nu mă implic în problemele cu oameni sau cu copiii...

 

-Deși nu se exclud una pe alta!

 

-Nu, nu se exclud. Răspunsul meu – acum 5 ani aș fi spus că îmi plac mult cățeii și nu are cine să se ocupe de ei – dar acum răspunsul meu este mult schimbat: dacă am rezolva problema câinilor, am rezolva și problema oamenilor mușcați de câini, a oamenilor care nu puteau să doarmă noaptea de lătrături, am rezolva și problema trotuarelor murdare, a infecțiilor. Rezolvi o problema, dar indirect e și pentru frumusețea orașului, și pentru oamenii care locuiesc aici. Noi, ca echipă, am făcut ceva, nu eu.

 

 

”Am ieșit de sub imperiul lui TREBUIE”

 

-63 de ani. E tinerețea unei vârste, e maturitate...

 

-Știi cum mă simt acum? Am ieșit de sub imperiul lui TREBUIE. Cuvântul TREBUIE, care m-a fugărit toată viața și care a pus monopol pe viața mea. Astăzi nu mai există în viața mea acest cuvânt. Și e așa de bine!

 

-Revenim la replica prezentă în această vorbire a noastră: am făcut-o și pe asta! Ce ar mai fi de făcut și ar merita această replică?

 

-Sunt tânără pensionară, nu stau degeaba. Nu am avut o zi în care să nu fac ceva. Dar acum investesc în mine. Până acum viața mea a fost pentru cei din jurul meu: părinți, copil, soț, pacienți, cititori, câini... M-am lăsat cumva risipită între toate acestea. Acum îmi adun firimiturile. Investesc în dezvoltarea mea personală.

 

 

 

 

 

 

Urmărește-ne și pe Google News

Angelo Segall: În Botoșani sunt clădiri cu arhitecturi de invidiat / Teatrul e legat de istoria orașului, mândria populației
S-a născut în Botoșani, oraș pe care l-a părăsit în urmă cu multe decenii, stabilindu-se în Canada. A rămas, însă, fidel amintirilor. Amintiri despre locuri, oameni, întâmplări care acum au ajuns în paginile unei cărți.
Nepoata lui George Enescu, mărturisiri emoționante despre fratele și fiica marelui muzician: George compusese prima Rapsodie înainte să se nască tata
Geniile au purtat dintotdeauna pe umeri poveri care în timp au devenit legende. Iubiri neîmplinite, fugare răscoliri ale destinului, frământări artistice care trec de limita normalului omenesc. George Enescu nu a făcut excepție. Cu toate acestea, geniul botoșănean a reușit până la final să păstreze nu doar în aparență un caracter integru, o fidelitate tulburătoare față de neamul şi de familia sa, un respect neștirbit pentru omul simplu.
Ștefan Teișanu: Nu ajungi ușor și nici des la Darabani / Cu cât mai imposibil, cu atât mai dătător de energie și de speranță totul
În fiecare sfârșit de vară urci către Nord. Un spațiu până în urmă cu niște ani aproape fără nume, fără identitate, fără speranță. A urca în Nord a devenit, astăzi, o călătorie către cunoscut. De la un an la altul mai cunoscut! De nouă ani, Darabaniul își dezvăluie comorile istorice, culturale, turistice, chiar și economice sau sociale. Pentru că Nordul începe să se dezvolte, să nu se mai rușineze de ale sale, dar mai ales învață Nordul să primească oaspeți.
Dan Sociu: În momentele cele mai dure pe care le-am trăit, acelea de durere fizică extremă, era un punct în care eram salvat
Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei douămiiste, dar şi un jurnalist de atitudine, fiind deseori implicat în activismul ecologist. 
POVESTEA tânărului din Botoșani care aduce pe Pietonalul Unirii un festival culinar cum n-a mai fost: Pături pe iarbă, hamace între copaci, concerte stradale și... chef Foa – VIDEO & GALERIE FOTO
Botoșaniul și botoșănenii au rămas de prea mult timp captivi în seria festivalurilor care presupun mici și bere la pahar, într-un decor de terase învăluite în fumul grătarelor.Orașele mari se bucură de aproape 10 ani de evenimente stradale cu muzică de calitate și incursiuni culinare în jurul lumii.
Povestea impresionantă a Alexandrei, ”Fata cu cărțile”: Din Botoșani în Cipru și înapoi în România, pentru a ajuta copiii bolnavi – GALERIE FOTO
A visat mereu în cuvinte. Să le scrie, să ademenească poveștile și să le redea vieții. Cu timpul, între ea și cuvânt a apărut o sfiiciune de neînțeles, un soi de teamă, de neîncredere. Atunci a avut curajul să pună punct și să o ia de la capăt. Nu știa că, într-un alt fel, într-o altă lume, se va întoarce la cuvânt. Cuvântul din carte.
Roxana Gherasim: Am învățat să apreciez mai mult oamenii care vin pentru o scurtă perioadă în viața mea / Sărbătorile vor fi mereu cu un ochi care plânge și cu unul care râde
A fost profesoară, dar s-a implicat și în tot ce înseamnă cultură, voluntariat, jurnalism. Chiar dacă trăiește de ani buni în Germania, nu s-a desprins niciodată cu adevărat de Botoșani. Revine acasă de câte ori se ivește prilejul. Primul drum îl face mereu la părintele duhovnic, apoi se oprește la mormântul mamei. Și-a păstrat prietenii, pășește pe aceleași alei și se bucură de oamenii orașului după care va tânji mereu.
Tânără referent de la Centrul de Creație și arta încondeierii ouălor: Așa ar fi corect să fie de culoare roșie / Tehnica cu ciorapul este cea mai cunoscută
Ouăle încondeiate nu lipsesc de pe masa românilor în zilele de Paști. De toate culorile sau doar roșii fac parte mereu din meniul pascal. Majoritatea gospodinelor păstrează cu sfințenie tradițiile și își arată măiestria în fiecare an.
INTERVIU Constantin Boștină, fost secretar personal al lui Ceaușescu și ex-prim-vicepreședinte al Consiliului Popular Botoșani: Ceaușescu trebuia înlocuit, dar nu așa, nu prin împușcare / M-am simțit foarte bine și în perioada de dinainte de 1989 și mă simt bine și acum - VIDEO
După 32 de ani în care s-a manifestat aproape exclusiv ca un capitalist, Constantin Boștină a reapărut în atenția publică din postura de fost demnitar în regimul totalitar. Aceasta după ce a scos pe piață cartea ”În ochii ciclonului, am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu” plină cu dezvăluiri din intimitatea cuplului dictatorial.
Istoricul Remus Tanasă: Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut
Născut în Botoșani, cu trei ani înainte de căderea regimului comunist, Remus Tanasă este astăzi – la doar 36 de ani - nu doar un apreciat istoric, ci și unul care are curajul de a aduce din trecut valori la care societatea, nu doar cea românească, pare să fi renunțat de mult.
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
INTERVIU Oana Pușcașu: Botoșani este un oraș magnific, cu valori în domeniul artelor, cu oameni pe care îi iubesc - VIDEO concert de Crăciun Cheia Sol
La 35 de ani, Oana Pușcașu își păstrează proaspătă copilăria, construind în Botoșani o poveste care împletește inocența cu talentul, disciplina cu performanța.
Doamne, ce-o mai fi și asta, pacient, adică un bolnav, care să fie fericit? E! uite că așa este! Sunt un fost pacient al dnei doctor și sunt foarte fericit că încă mai trăiesc. Pe colegii mei de suferință, îi mai vizitez din când în când, ori de câte ori mai am ceva îndatoriri cu familia prin cimitirul Pacea. Ne mai întâlnim, scurt. Eu fiind ăla rămas la suprafață. Și asta pentru că, ajutat de dna doctor, eu m-am vindecat! M-am scos! Da! Dumneaei m-a oprit pe stradă: să treceți pe la mine pe la cabinet, a ieșit un medicament nou! Și, ca în filmele Disney, medicamentul cel nou m-a vindecat! Păi să nu-i spun acuma, și forever, săru-mâna dnă doctor? Nu pot! Uite că-i spun: săru-mâna doamna Lili! Mult bine mi-ați făcut, așa să știți! Tot respectul din lume!
23 mai 2022, 00:28
Frumos articol, felicitari ! Și multă sănătate doamnei Elena !
23 mai 2022, 00:17
Niciun comentariu?O mare lectie de viata si avem privilegiul, daca vrem si daca putem, sa invatam din experienta altora, iar acest gest ne-ar feri de atata suferinta!Un articol superb, din care am invatat enorm, ca si din interviul cu dna Sfaiter.Ce frumoasa poate fi viata, daca inveti sa o intelegi, sa o cunosti, sa o traiesti, sa o creezi!De cate ori am folosit notiunea de " invatare"? Cred ca asta este cheia.Felicitari, doamna doctor! Sanatate, viata lunga, creier limpede, suflet frumos, ultimele doua le aveti deja, si la cat mai multe realizari si descoperiri!P.S. Sa nu va deocheati, stimata redactie, ca mai scrieti si despre cine merita, ca de cocote, feminine si masculine, mi s-a acrit!
22 mai 2022, 15:37
Sondaj
Credeți că trebuie limitată la 30 km/h viteza pe șoseaua de la Lebăda?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
De Sfântul Nicolae copiii vor primi un pachețel simbolic cu dulciuri din partea mea. Le-am cumpărat biscuiți, bombonele, ciocolățică și o napolitană. De Crăciun vor primi un dar din partea Primăriei. Așa că, nu vom mai strâ ...
Curs valutar
29 noiembrie 2022
EUR
Euro
4.9184 lei
USD
Dolarul SUA
4.7383 lei
CHF
Francul elveţian
4.9890 lei
GBP
Lira sterlină
5.6933 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.4339 lei
XAU
Gramul de aur
267.3958 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2427 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2093 lei
AUD
Dolarul Australian
3.1941 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.5228 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2021 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6614 lei
Vremea
astăzi
Botosani
0.2 o C
Dorohoi
0.1 o C
Bucecea
0.2 o C
Darabani
-0.4 o C
Saveni
0.4 o C
Ştefăneşti
1.4 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.