S-a născut la Șerpenița, județul Botoșani, la 27 iulie 1926. Este unul dintre devotații slujitori al catedrei, un rafinat intelectual, model prin profesionalism, patriotism, corectitudine și exigență, cu rezultate deosebite obţinute pe parcursul carierei, profund preocupat de viitorul numeroaselor generații pe care le-a format. Urmași nu a avut, a iubit însă mult candoarea copilului silitor.
Director la vremea aceea, impecabilul domn profesor de limba și literatura romană Ciobanu Mircea, încă de la primul careu a impus respect prin tonul cu care ne chema la ordine și disciplină. Gospodar prin excelență și foarte bun organizator, a reușit să renoveze școala și să îi îmbunătățească baza didactică într-un timp record. Toți elevii am trăit cu bucurie inaugurarea primei renovări a școlii de pe bulevardul Eminescu unde învățam - recent înființata Școală nr. 10 și fostă anexă a liceului A.T. Laurian.
Se detașa prin prestanță și competență, sobrietate, stil și eleganță. Avea cămașa întotdeauna de un alb imaculat, cravata și batistele erau asortate, costumele impecabile.
Iar astăzi, la cei o sută de ani ai săi, domnia sa se remarcă și printr-o impresionantă luciditate. Ascultă emisiuni culturale la radio și are constante preocupări literare. Așteaptă cu bucurie fiecare număr al abonamentelor pe care le face în fiecare an. Este fidelul cititor rămas pasionat până la adâncă bătrânețe al ziarelor și revistelor România literară, România Mare, Dilema veche, Dacia nemuritoare.
Săptămâna trecută l-am vizitat. Îmi pregătise pentru noua noastră conversație câteva articole decupate din revistele la care este abonat. Fiind interesat de viața de familie a marelui George Călinescu, m-a rugat să apelez și la cultura d-lui Oniciuc Constantin, fost profesor de limba și literatura română la Liceul de Artă. Astfel am avut privilegiul de a audia spontan o prelegere de excepție prin capacitatea de sinteză a unor aspecte puțin știute despre numele altor mari scriitori români. Așternută deja pe hârtie, aceasta va fi spre bucuria domnului profesor Mircea Ciobanu la aniversarea celor 100 de ani.
În așteptarea întâlnirii cu Elena Ciobanu, doamna sa, domnul profesor are mici plimbări săptămânale pe pietonalul Unirii când, fiind însoțit de melancolia versurilor Luceafărului și amintirile altor vremuri, privește trecătorii și meditează la viața care merge înainte…
Noi, foștii elevi, astăzi bunici și ei, vă mulțumim pentru contribuția majoră la formarea ca indivizi responsabili și bine pregătiți pentru viață! Ați fost nu doar profesor, ci și un real ghid în drumul elevilor spre cunoaștere. Ați reușit să ne faceți să iubim plenar și mai presus de orice limba și literatura română, lectura, exprimarea corectă și propria țară!
Vă mulțumim pentru pasiunea și răbdarea cu care ne-ați încurajat oferindu-ne sprijinul de care aveam nevoie în anii școlii. Aveți recunoștința profundă și deosebitul nostru respect pentru fiecare încurajare oferită, pentru plusul de informație constant și responsabil împărtășit la ore și în conversații pentru că toate acestea au conturat o parte din ceea ce suntem și vă datorăm astăzi!
27 iulie, 2026 - Prof. Gabriela Lopez
Domnul profesor Mircea Ciobanu în amintirea Lidiei Burduja
(Fragment din eseul pe care l-a intitulat „Doi păstori”, inclus în volumul Trecut-au anii…, autor Gabriela Lopez, editura Alfa, Iași 2019, pag.53)
- Bună ziua, Domnule Director!
Aşa l-am salutat cu un deceniu în urmă, pe omul care mi-a înviat brusc amintirea celor mai frumoşi ani de şcoală. Era cam la o lună după ce mă mutasem în cartierul din zona centrală a oraşului. Astfel că, am devenit vecină de scară cu domnul Ciobanu M., fostul director al şcolii la care am urmat cursurile gimnaziale. Mi-a răspuns uimit de apelativ şi mai uimit – poate, - de faptul că-l saluta o doamnă:
-Sărut mâna!
L-am lămurit peste un an sau doi (timp în care salutul a fost acelaşi între noi cu mica diferență că dumnealui saluta primul!) că deşi nu i-am fost elevă, mi-a rămas în memorie drept omul cu ajutorul căruia, şcoala condusă de el a devenit autonomă. Asta se întâmpla – pare-mi-se – în anul şcolar 1969/1970 (clasa a VII-a ) pe care nu l-am mai terminat sub egida liceului teoretic “A.T. Laurian”din vecinătate deşi ne conformasem tutelei sale până atunci de la începutul primei clase de învățământ primar. N-am vorbit niciodată mai mult şi asta din teama recunoscută de a nu fi bruscată de indiferența doamnei Ciobanu care nu-mi răspundea niciodată la salut. Aveam o vârstă abia trecută de jumătatea unui secol şi cu toate acestea o mai visam încă, pe cea cu care Domnul Director, împărțea bune şi rele (bineînțeles că-mi închipuiam numai rele!) pentru că avusesem ghinionul (aşa credeam pe atunci, la admiterea în liceul teoretic de care fusesem izolați doar în ultimii doi ani ) s-o am profesoară de matematică la clasa specială de matematică-fizică a secției reale. În toate visele, eram scoasă la tabla care-mi rânjea cu integrale şi grafice, sufocându-mă între o matrice şi-o diferențială până la asimptota crepusculară a dimineții. Coşmar a fost fiecare oră de matematică la care participam şi vreau să fiu bine înțeleasă, totuşi: era singura materie la care nu chiuleam deşi eram oricând pasibilă de a lua un scăunel în catalog.
(…) el rămâne în amintire ca primul om şi singurul căruia îi datorez aplecarea mea spre poezie în mod special şi literatură în general .Îmi amintesc cu drag cum s-a sădit sămânța aceasta care a mocnit ani de zile spre a deveni astăzi primul meu volum de poezie pe care cu umilință i-l închin. Nu ştiu de ce m-a ales: pentru că-mi plăcea poezia fiind recunoscută recitatoare la fiecare serbare de an şcolar ( aveam în palmares : „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”, „El Zorab” dar şi „Luceafărul” ) sau pentru că eram atletă bună la viteză; cert este c-am fost aleasă de domnul Director – profesor de limba română dar nu mie – s-alerg în pauza mare până la un punct de difuzare a presei şi să-i cumpăr revistele literare preferate; nu în fiecare zi ci în funcție de cum erau acestea: hebdomadare, lunare sau bilunare.
Aşa am pătruns eu în lumea „şaptezeciştilor”. Prin intermediul revistelor din Iaşi: „Cronica”, „Dacia literară”, „Contemporanul” şi „Convorbiri literare”, ale celor din Cluj: „Tribuna” şi „Echinox” sau din Tg. Mureş: „Vatra”, din Craiova: „Ramuri”, „Familia” din Oradea iar din Bucureşti: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „România literară”, am descoperit rând pe rând poeții pe care-i port şi azi în suflet şi-n memorie: Ana Blandiana, Ovidiu Genaru, Nichita, Ioan Alexandru, Ion Crânguleanu, Dinescu, Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Doina Uricariu, Daniela Crăsnaru şi mulți alții. Pauza mare era atât de mică pentru a parcurge din mers (noroc că nu prea erau automobile; încă se mergea cu trăsura la gară!) ditamai teancul de reviste. Nu reuşeam să citesc decât titlurile sau poeziile scurte şi eventual „Poşta redacției”, rubrică unde visam să-mi văd pseudonimul la care nu mă hotărâsem, încă. Clasa noastră era în acelaşi corp de clădire cu “Cancelaria” astfel c-am avut deseori ocazia, din banca mea chiar, să-l am în vizor pe domnul Director în unele dintre desele momente când răsfoia revistele. Lectura care-l prindea în mrejele ei devenea ritual de înnobilare. O înfiorare liturgică mă cuprindea, aidoma cu cea de la momentul în care preotul pregăteşte darurile.
Botoșaniul în vreme de război – imagini dintr-o lume schimbată
L-am revăzut după înmormântarea soției şi l-am ocolit. N-am avut puterea şi nici ştiința măcar, să-i prezint condoleanțe. Am văzut deodată un om care a rămas singur şi-atunci a fost prima dată când m-am întrebat retoric: câți ani o fi având? După dispariția celei ce i-a fost alături ştiindu-i şi acceptându-i tabieturi, preocupări şi pasiuni, am înțeles-o pe ea, l-am înțeles pe el, i-am înțeles! O viață în doi, un love story desuet, fiecare cu pasiunea sa, împletind-o conciliant cu a celuilalt. Un fel de Dan Barbilian reinterpretat şi împărțit la doi. Matematica vorbind limba română. Limba română socotindu-şi ritmul în rimele unui destin de poezie! Doi oameni care s-au iubit până la plus infinit şi înapoi – prof. Ciobanu Elena şi Ciobanu Mircea – doi păstori, fiecare cu aureola dogmei sale.
Toate acestea le-am înțeles într-un târziu al unei dureroase singurătăți când am citit necrologul publicat în ziarul local: „ m-a părăsit (n.n. în 2016) cea cu care, de-a lungul a peste 60 de ani am împărțit împreună şi multe bucurii, dar şi necazuri, profesoara Ciobanu Elena. Am iubit-o din adâncul ființei mele. Am trăit cu speranța că mă va ocroti la bătrânețe şi că ea mă va conduce la mormânt. Dar n-a fost să fie aşa. Soarta ne-a fost vitregă. Odihneşte-te în pace, suflet nobil. M-ai lăsat prea îndurerat. Al tău, Mircea.“
