Într-o postare pe rețelele de socializare, preotul Teodor Ciurariu a transmis un mesaj după moartea marelui antrenor Mircea Lucescu.
Preotul de la Botoșani a relatat și un moment în care l-a cunoscut pe antrenor.
Redăm integral mesajul transmis, cu precizarea că intertitlurile ne aparțin.
A iubit atât de mult fotbalul, încât i-a dedicat viața până în ultimul minut...
O pierdere uriașă pentru români, tot sportul românesc; pentru noi, cei care l-am cunoscut și prețuit. Cât de multe avem de învățat noi creștinii din tenacitatea și perseverența lui în obținerea victoriilor... iar victoria noastră finală este mântuirea sufletului.
Eu chiar l - am cunoscut în copilăria mea pe vremea când eram un puști și jucam în echipa de juniori a formației divizionare ,, C "Cristalul Dorohoi...
Venise la Dorohoi pentru un meci din Cupa României prin anii '80 cu Corvinul Hunedoara...
Ei erau în divizia A dar și Cristalul era o echipa bună mereu la concurență cu F. C. Botoșani...
La Hunedoara făcuse o echipa puternică iar pentru dorohoieni era un eveniment important acel meci.
Eu eram ,,copil de minge "în spatele lui Dan Belecciu ( Dumnezeu să-l odihnească în pace) portarul nostru. Corvinul Hunedoara a fost o stare de spirit de înflăcărare în anii ’80, când echipa de fotbal era condusă de acest mare antrenor pe atunci și jucător , iar la meciurile disputate în arena adesea prea mică din Hunedoara pentru miile de spectatori, atmosfera părea mai încinsă decât în furnalele combinatului siderurgic.
Spunea adeseori ca cea mai frumoasă perioadă a vieții lui la Hunedoara a petrecut - o când tânăr antrenor fiind mânca fasole cu muncitorii la Cantina Combinatului Siderurgic...
Atunci am fost învinși și ei ai mers mai departe în fazele superioare a Cupei.
Îmi aduc aminte cu multă nostalgie de bucuriile ce ni le oferea nouă celor din Dorohoi echipa de fotbal ce pe atunci era ,,sponsorizată " de Fabrica de Sticlărie și Porțelan...
Îmi aduc aminte cu câtă dragoste mergeam la antrenamente și nu eram plătiți... nu aveam contracte banoase... noi juniorii nu primeam bani ci doar echipament sportiv și uneori la victorie primeam trei mici și o halbă de bere rece la Brazi în parcul de vis - a - vis de stadion...
Desigur eram pe vremea ,, Daciadei " a festivalului,, Cântarea României" deh altă lume... alte vremuri...
Dar să revenim la marele antrenor...
Nimeni nu pleacă din lumea asta fără greșeli. Dar sunt oameni care pleacă lăsând în urmă ceva mai greu decât orice păcat: o viață întreagă de sens.
Astăzi nu judecăm dat fiind și peri în care ne aflam... doar ne uităm în urmă și realizăm cât de mult a însemnat.
Mircea Lucescu a însemnat o epocă. A luat copii și i-a transformat în eroi. A luat echipe mici și le-a făcut mari.
Andone. Rednic. Klein. Mateuț.
Hagi. Petrescu. Ilie Dumitrescu. Răducioiu. Balint. Sabău. Lupu.
Fernandinho. Teixeira. Willian. Douglas Costa. Mkhitaryan. Srna. Pyatov.
Pirlo. Ronaldo. Baggio. Zanetti. Zamorano. Diego Simeone.
Cengiz Ünder. Demiral. Calhanoglu.
Nu e o listă...
E urma lui în lume...
Pe unii i-a descoperit, pe uni i-a format, pe alții doar i-a antrenat.
Nu pot uita un gest făcut de un jucător turc căruia el i - a refăcut viața...
Ori de câte ori marca venea la tușa și îi săruta mâna...
Zilele trecute un jurnalist turc a repetat acest gest plin de recunoștință și respect...
Desigur, este un gest specific popoarelor orientale însă Mircea Lucescu chiar merita să i se sărute mână în chip iconic pentru tot ceea ce a făcut el pentru ei...
La un moment dat chiar a spus la un interviu în care era hartuit de unii ,,jurnaliști "că vrea să moară pe teren.
Și nu s-a oprit niciodată până când aproape a reușit.
Mircea Lucescu a vrut să fie acolo până la final — cel mai longeviv, cel mai încăpățânat. La schimb a dat totul: ani, liniște, sănătate, timpul cu familia.
A trăit fotbalul până la epuizare. Până la ultimul strop.
Și poate că asta e adevărul simplu: nu fotbalul a făcut parte din viața lui, ci viața lui a fost fotbalul.
Deși a plecat dintre noi într-o lume sigur mai buna, Mircea Lucescu, învinge moartea, rămânând veșnic în sufletul nostru!
Într-o lume a performanțelor efemere, Mircea Lucescu rămâne un reper al continuității, al disciplinei și al excelenței. Un nume care nu aparține doar prezentului, ci și istoriei.
Ce învățăm din puterea de caracter a acestui om ?
Dincolo de rezultate, Mircea Lucescu rămâne o lecție de viață...
Despre cum să continui.
Despre cum să nu renunți, chiar și atunci când nu ești recunoscut la timp.
Istoria nu este scrisă doar de cei care câștigă !
Istoria este scrisa de cei care construiesc. Mircea Lucescu este, fără îndoială, unul dintre acei oameni care au construit — în tăcere, în muncă și în timp.
Cu sacrificii știute și neștiute, Mircea Lucescu ne oferă si azi o lecție care merge dincolo de fotbal si dincolo de generații: „Trebuie să fii puternic în momentele în care nimeni nu crede în tine., iar caracterul se vede în momentele grele, nu în victorii.”
Alte cuvinte sunt de prisos !
La ceas de vremelnică despărțire, până la Învierea cea de obște, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morți, să odihnească cu drepții sufletul robului Său Mircea, în lumina și pacea Împărăției Cerurilor, unde «nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit», iar familiei îndoliate și tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit să le dăruiască mângâiere și întărire sufletească.
Dumnezeu să îl odihnească în pace !
Veșnica lui pomenire din neam în neam românesc.
